Încă din secolul al X-lea î.Hr., religia israelită și iudeeană a început să fie identificată în cadrul culturii semitice occidentale mai largi, cunoscută și sub numele de cultura canaanită. Conform evidențelor arheologice între secolul al X-lea și secolul al VII-lea î.Hr., religia israelită și iudeeană antică era politeistă. Însă acest politeism era contrabalansat de devoțiunea față de una sau două zeități principale, o practică cunoscută sub numele de henoteism. Henoteismul se caracterizează prin recunoașterea și venerarea mai multor zeități; cu toate acestea, principalul ceremonial de închinare se învârte în jurul unei singure zeități. În cadrul comunităților iudeene și israelite, devoțiunea principală era adesea îndreptată către Iahve (Yahweh/Dumnezeu). Întrucât, atât Iuda cât și Israel erau state emergente, Iahve era divinitatea națională, o idee care își are originile în practicile religioase din epoca bronzului.
În ceea ce privește aspectul practic al cultului în temple și ritualurile de sacrificiu precum Yom Kippur, festivalurile Lunii Noi, Paștele și alte sărbători, acestea au jucat un rol central în închinare. Practici precum divinația și profeția erau, de asemenea, forme comune de devoțiune religioasă. În ceea ce privește acțiunile practice, comportamentul etic a jucat un rol important în modul în care israeliții și iudeii antici își exprimau devoțiunea religioasă.
Contextul vest semitic mai larg
Între secolele X și VII î.Hr., religia israelită și iudeeană antică se desfășura într-un cadru cultic specific având ca centru spiritual Templul de la Ierusalim, iar după divizarea regatului, și în Samaria. Deși numeroasele tradiții evreiești și creștine sugerează că Iahve a fost principala și singura zeitate de-a lungul întregii istorii religioase israelite și iudeeană; însă, arheologia, inscripțiile și însăși Biblia ebraică (Tanakh/Septuaginta/Vechiul Testament) indică contrariul. Chiar și așa, divinitatea venerată, de obicei Iahve, era înțeles ca fiind prezent fizic în Templu, având un corp și fiind un Dumnezeu personal cu emoții și voință.
Mai mult, religia israelită și iudeeană antică împărtășea ideea colectivă că zeitatea este de esență divină. Această esență divină era adesea exprimată prin noțiunea de sfințenie. Așadar, închinătorii erau obligați să mențină sfințenia templului, astfel încât Dumnezeu să poată locui în Templu, care era considerat casa Lui. Pentru a face acest lucru, în antichitate, zeităților li se aduceau sacrificii, ofrande și slujbe. În linii mari, acestea formează cadrul de bază pentru modul în care israeliții și iudeii din vechime își exprimau devoțiunea religioasă față de divinitatea lor.
Înainte de Saul și David
Înainte ca o autoritate sau un stat centralizat să înceapă să prindă contur în jurul secolului al X-lea î.Hr., oamenii din regiunea Canaanului practicau o religie de tip familială. Literatura care datează din secolul al XII-lea î.Hr. (1200 î.Hr.; scrisorile Amarna), precum și alte inscripții din regiune demonstrează acest lucru. Datele sunt fragmentare. Cu alte cuvinte, este ca și cum am avea 400 de piese dintr-un puzzle de 2000 de piese.
Totuși, atunci când conectăm puzzle-ul cu alte surse istorice, devine clar că religia familială era norma, pe măsură ce Israel și Iuda au început să-și formeze o identitate națională. Astfel, este posibil ca „familiile să-și fi onorat strămoșii prin rituri verbale și aducerea de ofrande și să-și concentreze devoțiunea religioasă asupra «zeului tatălui» (strămoș pe linie bărbătească) sau a «zeului casei»”. Procedând astfel, și-au ancorat identitatea colectivă în descendența neamului și locul lor de origine” (van der Toorn, 1996: 177).
Acesta a fost contextul sau atmosfera în care a început să apară religia israelită și iudeană antică. Cum ar trebuie să denumim populațiile israelite și iudeene înainte de formarea identității lor naționale este și în prezent un subiect îndelung dezbătut. Pentru a simplifica lucrurile, ne vom referi la ei ca proto-israeliți.
Presupunând că Biblia ebraică (Tanakh/Septuaginta/Vechiul Testament) reflectă religia proto-israelită, unii cercetători suspectează că aceștia efectuau ritualuri în amintirea celor decedați. Bazându-se pe un exemplu din 1 Samuel 20, van der Toorn explică:
Ceea ce aflăm din acest pasaj este că exista o masă comunală la care se consuma carne…; că „întregul clan”… trebuia să fie prezent; că era sărbătorită în Betleem, cetatea natală a lui David, probabil pentru că acesta era locul unde pretindea că își avea moștenirea în care strămoșii erau îngropați… Pe baza acestor date, s-a sugerat că… jertfele clanului erau de fapt „prilejul în care enumerarea spițelor genealogice era folosită pentru a invoca numele strămoșilor decedați”.
(214)
Cu alte cuvinte, este probabil ca proto-israeliții să fi practicat un fel de ritual de clan sau familială. Pe măsură ce religia israelită și iudeeană antică s-a apropiat din ce în ce mai mult de monoteism între secolele al X-lea și al VI-lea î.Hr., noțiunea de religie familială a fost încorporată în Iuda antică. Ideea de casă a lui Israel sau de casă a lui Iuda este înrădăcinată în ideea de religie familială. Odată cu apariția unei rețele mai largi de alianțe politice sub titlurile Israel și Iuda, zeitatea familiei a devenit divinitatea statului.
Henoteism
În afara Bibliei ebraice (Tanakh/Septuaginta/Vechiul Testament), unul dintre cele mai bune exemple de religie israelită și iudeeană antică provine dintr-un sit arheologic numit Kuntillet 'Ajrud, datând posibil încă din secolul al X-lea î.Hr. O inscripție din acest sit spune: „lui YHWH din Samaria și lui Asherata”. O altă inscripție spune: „lui YHWH din Teman și lui Asherata” (Na'aman, 305). Ambele inscripții demonstrează că unii israeliți și iudei din vechime nu erau monoteiști în modul în care practicau religia, ci mai degrabă aceștia erau henoteiști.
YHWH, care poate fi citit ca Iahve, era zeitatea principală a tribului. El este cel mai bine cunoscut din Biblia ebraică. Asherata, cunoscută și sub numele de Asherah, era o zeitate care făcea parte din panteonul ugaritic. Ea este, de asemenea, o figură comună în Biblia ebraică. Prin urmare, putem spune cu încredere că în spectrul modului în care oamenii din Israelul și Iuda antică practicau religia, Asherah și Yahweh erau amândoi onorați în cadrul cultului. Prioritatea, însă, tindea să fie acordată lui Iahve.
O inscripție dintr-un alt sit arheologic (Khirbet el-Qom, secolul al VIII-lea î.Hr.) spune următoarele: „Binecuvântat este Uriahu de YHWH, căci prin Asherata l-a salvat de dușmanul său”. Aici, vedem dovezi puternice că Asherata reprezenta o persoană numită Uriahu înaintea lui Iahve (Yahweh). În literatura ugarită, vedem o înțelegere similară a zeităților.
Zeița ugarită Athirat a fost un mediator pentru El, zeul principal al panteonului Ugarit. Paralela telogică în care oamenii înțelegeau zeitățile (Iahve este pentru Asherata ceea ce El este pentru Athirat) demonstrează cum Israelul și Iuda, în perioada antică, împărtășeau același cadru cultural și religios cu cultura semitică occidentală mai largă; dar, în același timp, erau și unici în sensul că venerau o anumită zeitate care reprezenta în mod unic sistemul (sistemele) lor tribal(e). În mod notabil, însă, această interpretare este încă dezbătută în mediile academice din zilele noastre (vezi Smith 2002, 125; Smith 2001, 72-73).
Alte exemple, cu privire la acest aspect, provin chiar din Biblia ebraică ((Tanakh/Septuaginta/Vechiul Testament). În Psalmul 82, de exemplu, Iahve face parte din Consiliul lui El (El Elion - Dumnezeu Cel Preaînalt), zeitatea supremă din mitologia semitică occidentală. Iahve acuză celelalte zeități din Consiliu că nu îi ajută pe săraci și nevoiași, pentru că nu și-au făcut treaba în calitate de zei. Drept urmare, El le ia statutul divin zeităților și îi poruncește lui Iahve să conducă națiunile. În această poezie din Iuda și Israel, avem un exemplu de tradiție în care alte zeități se află în panteon; cu toate acestea, Iahve ocupă rolul central.
Narațiunea din Biblia ebraică spune o poveste similară. De exemplu, în 1 Regi 16:33, regele Ahab face un altar pentru Așera (Astarteea). 2 Regi 17:16 face chiar referire la oameni care se închină Așerei și lui Baal. De asemenea, închinarea la Baal apare în mod constant pe tot parcursul narațiunii biblice, sugerând că acesta „a jucat un rol important în credința populației israelite” în timpul epocii fierului (DDD 1999, 137).
Biblia ebraică însăși reflectă henoteismul Israelului antic și al regiunii într-un sens mai larg.
În plus, una dintre cele mai vechi traduceri ale Bibliei ebraice într-o altă limbă (greacă), din secolul al III-lea î.Hr., atestă henoteismul Israelului antic. În Septuaginta (LXX), o traducere în limba greacă a Bibliei ebraice (Vechiul Testament), Deuteronom 32:8 spune: „Când Cel Preaînalt împărțea neamurile, pe măsură ce i-a risipit pe fiii lui Adam, a stabilit hotarele neamurilor după numărul fiilor divini” (Pietersma și Wright, 2007).
„Cel Preaînalt” este o referință la El. În acest verset se spune că El alocă națiuni și grupuri de oameni fiilor săi divini, și anume zeităților. În acest verset, Iahve este atribuit Israelului, iar alte zeități altor popoare. Astfel, Biblia ebraică însăși reflectă henoteismul Israelului antic, și într-un sens mai larg, al regiunii.
Mai mult, așa cum demonstrează inscripțiile anterioare, venerarea altor zeități decât Iahve pare să fi fost o practică obișnuită din viața evreilor antici. Peste tot în Biblia ebraică, se sugerează că Iahve a fost întotdeauna divinitatea pe care oamenii ar trebui să o venereze. Pe baza acestor relatări din cărțile Psalmilor, Regilor, Deuteronomului și a altor dovezi nemenționate, știm că nu este cazul, mai degrabă, henoteismul era probabil norma pentru israeliții și iudeii din vechime.
Un cercetător sugerează că „orice ar fi încercat autorii biblici să transmită, s-ar putea să nu fi fost... forma principală de credință sau exercițiu religios” (Gilmour, 100). Cu alte cuvinte, Biblia ebraică nu reprezintă cu exactitate modul în care oamenii practicau de fapt religia în lumea antică. Gilmour susține acest lucru deoarece Biblia ebraică însăși a fost probabil editată și compilată între secolele al VII-lea și al III-lea î.Hr. Așadar, deși Biblia ebraică păstrează tradiții care datează până în secolul al XI-lea î.Hr., pozițiile teologice și culturale dintre secolele al VII-lea și al III-lea î.Hr. au fost probabil interpretate în trecut, iar printre acestea s-a numărat și monoteismul.
Practică și ritual
După ce am oferit o idee de bază despre ce și cum ar fi putut crede unii israeliți și iudei din antichitate despre zeitățile lor, putem acum să analizăm cum își practicau iudeii și israeliții din antichitate religia în mediul lor material. Cu alte cuvinte, ce fel de ritualuri făceau practic pentru a se închina zeității lor principale, Iahve?
Conform tradiției din cartea Leviticului, existau 5 tipuri principale de sacrificiu:
- jertfă de ardere-de-tot
- jertfă de cereale
- jertfă de bunăstare
- jertfă pentru păcat
- jertfă pentru vină
În cadrul fiecărui tip de sacrificiu, existau trei niveluri de obiecte materiale care puteau fi oferite. Motivul pentru care existau trei niveluri era acela de a permite și săracilor din societate să aducă un sacrificiu. De exemplu, o persoană care aducea o jertfă de ardere-de-tot putea oferi un taur, o oaie sau o capră, o turturea sau un porumbel. Cu alte cuvinte, puteau oferi o ofrandă scumpă, de preț mediu sau mai ieftină.
Celelalte tipuri de sacrificii ofereau aceeași oportunitate pentru săraci. Unele texte ritualice dintr-un oraș sirian numit Emar includ aceleași niveluri de sacrificiu, și anume diferite oportunități care permiteau și săracilor să aducă ofrande.
Una dintre cele mai importante sărbători ritualice anuale era Ziua Ispășirii (Yom Kippur). Scopul Zilei Ispășirii era purificarea sanctuarului (Cortul Îtâlnirii/Templul), deoarece exista convingerea că păcatul întinează sanctuarul. Fără acest ritual, se credea că Iahve putea părăsi sanctuarul. Fără prezența divină a lui Iahve în sanctuar, nu mai exista nicio divinitate care să susțină populația iudeeană. Ca parte a adunării lui El, zeul suprem din mitologia ugaritică (cf. Ps. 29, 82), Iahve a fost „desemnat” Israelului, conform unor tradiții biblice.
Pentru a rezolva această potențială problemă, marele preot efectua ritualul sacrificial și stropirea cu sânge a altarului care simbolizau sacrificarea păcatelor poporului. Acesta își punea mâna pe capul unui țap, transfera impuritățile asupra țapului și aducea o ultimă ofrandă arsă pentru ispășirea poporului (Leviticul 16). Prin urmare, păcatele poporul erau iertate. Această ispășire națională a servit și la întărirea legăturilor și unității politice.
Ziua Ispășirii este foarte asemănătoare cu un ritual descris în textele ugarite (KTU 1.40), care datează din jurul secolului al XIII-lea î.Hr. Totuși, diferă într-un mod major. În timp ce ritualul ugaritic se săvârșește în mai multe temple, Ziua Ispășirii este, conform Leviticului, săvârșită doar într-un singur templu, un singur sanctuar. Astfel, religia israelită și iudeeană antică împărtășește un cadru ritualic similar; cu toate acestea, ritualul este, de asemenea, diferit de alte ritualuri semitice occidentale în ceea ce privește centralitatea în jurul unui sanctuar.
Desigur, avem și alte ritualuri care sunt atestate de Biblia ebraică, cum ar fi Paștele (Pesach), sărbătoarea Lunii Noi și alte festivaluri care celebrau schimbările sezoniere/anotimpurile. Aceste ritualuri implicau probabil sacrificii aduse lui Iahve, la fel ca în cazul tradiției dedicată Zilei Ispășirii.
Ritualul nu era însă singura formă de devoțiune religioasă. Deși adesea considerată tabu, divinația era o parte importantă a religiei israelite și iudeene antice. De exemplu, 1 Samuel 28 relatează o narațiune despre regele Saul vizitând un necromant (persoană care cheamă spiretele morților din pământ) la En-Dor.
Regele Saul trebuia să vorbească cu spiritul profetului Samuel. În acest pasaj, însă, vrăjitoarea nu este condamnată pentru practicarea necromanției. Astfel, acest text demonstrează că divinația exista în practicile și ritualurile israelite și iudeene antice. Așa cum se observă, nu era neapărat dezaprobată.
În același timp, unele texte biblice interzic în mod explicit aceste practici. În Deuteronom 18:10-11, opoziția împotriva divinației este explicită:
„Să nu fie la tine nimeni care să-și treacă fiul sau fiica prin foc, nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să-i întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe morții.”
Aând în vedere acest, nu ar exista niciun motiv pentru o lege ca aceasta, dacă acest tip de divinație nu ar fi fost practicată. Prin urmare, religia israelită și iudeeană antică include divinația în unele tradiții; cu toate acestea, alte tradiții, cum ar fi Deuteronom 18:10-11, se opun practicii divinației.
Etica
În lumea antică, comportamentul etic a jucat un rol important în religie. Primele cinci cărți ale Bibliei ebraice (Pentateuh), de exemplu, subliniază importanța comportamentului etic. Comportamentul etic, însă, nu este o categorie distinctă de religie în lumea antică; mai degrabă, comportamentul etic influențează dacă zeitatea, și anume Yahweh, locuiește sau nu în sanctuar sau templu.
În consecință, comportamentul etic era înțeles ca fiind corelat cu faptul că Iahve a continuat sau nu să-i protejeze pe iudeii și israeliții din vechime de alte grupuri de popoare. Acest tip de corelație este evident în întreaga Biblie ebraică (Tanah/Septuaginta/Vechiul Testament).
De exemplu, un grup de pe Muntele Samariei este menționat ca „cei care asupresc pe săraci și îi zdrobesc pe cei nevoiași” (Amos 4:1). Ca răspuns, Iahve prin prorocul Amos susține că, deși le-a luat mâncarea, nu a trimis ploaie și a provocat foamete, oamenii nu s-au întors de la faptele lor rele. Cu alte cuvinte, nu și-au schimbat comportamentul.
Aceasta nu indică faptul că lui Iahve îi păsa doar de etică și nu de cultul său; mai degrabă, indică faptul că etica a influențat dacă Iahve îi va binecuvânta sau nu cu hrană pe poporul Său. Un alt exemplu este în 1 Samuel 4. În această narațiune, gloria lui Iahve, și anume reprezentarea prezenței sale fizice, părăsește templul ca o consecință a corupției etice a fiilor lui Eli.
În cele din urmă, în cartea Levitic capitolele 18 la 22 ni se oferă o serie de standarde morale și etice. Consecința nerespectării standardelor este „a fi îndepărtat din popor”. Este important de menționat, însă, că această consecință nu este pedeapsa pentru un comportament greșit; ci mai degrabă, consecința este necesară pentru a menține sfințenia în cadrul comunității și al templului. Căci, dacă casa (Templul) lui Iahve ar fi devenit prea poluată spiritual cu practici nepermise, El ar fi trebuit să plece.
Astfel, comportamentul etic al iudeilor a fost un aspect important al religiei, deoarece a asigurat prezența durabilă a zeității în templu. Prin urmare, zeitatea a putut oferi binecuvântări, viață și hrană din templu.
Istoria în Biblia ebraică, iudaism și stadiul actual al studiilor academice
Cititorii familiarizați cu Biblia ebraică (Vechiul Testament) au putut observa că nu a existat nicio analiză cu privire la importanța religioasă a unor subiecte cum ar fi Legea, Moise sau dinastia Davidică. Motivul pentru care astfel de aspecte religioase nu au fost incluse a fost acela că acestea reflectă idei religioase dezvoltate mai târziu între secolele VII și IV î.Hr. Deși linia genealogică a lui Iuda și personaje precum David au existat, acestea nu au fost neapărat centrale pentru practica religioasă israelită și iudeeană din antichitate.
Căci „prezentarea trecutului lui Israel în narațiunea biblică de la Geneza la 2 Regi este o construcție ideologică a intelectualilor” dezvoltată după secolul al VII-lea î.Hr., „cu toate acestea, au reușit să transmită unele amintiri datând din secolele X-VI î.Hr.” (Knauf și Guillaume, 53). Astfel, într-o anumită măsură, Biblia ebraică reflectă bine trecutul din Iuda și Israelul antic; cu toate acestea, ca o compilație a tradițiilor iudeene, uneori denaturează sau ignoră complet ceea ce s-a întâmplat în trecut.
În plus, cititorii atenți ar putea observa că nu a existat nicio discuție despre iudaism. În general, consensul academic este că religia iudaismului era distinctă de religia israelită și iudeeană antică. Însă elementele care definesc iudaismul depășesc sfera acestui articol.
În cele din urmă, este important să fim conștienți de stadiul actual al studiilor privind istoria antică a Israelului. Ca domeniu de studiu, este unul dintre cele mai dificile subiecte, deoarece cercetătorii au o cantitate limitată de surse primare cu care pot lucra. De asemenea, istoria Israelului antic, în special istoria religioasă, este dificil de utilizat, deoarece trebuie să analizăm cu atenție Biblia ebraică pentru a decide ce aspecte pot reflecta cel mai precis trecutul.
Așadar, pot exista și alți autori care oferă explicații și descrieri extrem de diferite despre modul în care israeliții și iudeii antici practicau religia. Aceasta este o consecință naturală a cantității limitate de date și servește la exemplificarea cât de multă cercetare trebuie făcută în istoria israelită antică pentru a putea aprecia modul în care acest grup popular antic își înțelegea rolul în lume.
