Religia (din latinescul Religio, care înseamnă „reținere", sau Relegere, conform lui Cicero, înseamnă „a repeta, re-citire", "a reconecta" sau, cel mai probabil, Religionem, „a arăta respect pentru ceea ce este sacru") este un sistem organizat de credințe și practici care gravitează în jurul unei experiențe spirituale transcendente sau conduc la aceasta. Nu există nicio cultură în istoria omenirii care să nu fi cuprins sau practicat o formă de religie.
În antichitate, religia era greu de distins de ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de „mitologie" și consta în ritualuri regulate bazate pe credința în ființe supranaturale superioare care au creat și au continuat să mențină lumea și universul înconjurător. Aceste entități erau antropomorfe și se comportau în moduri care reflectau îndeaproape caracteristicile și valorile culturii (cum ar fi în Egipt) sau uneori se angajau în acte antitetice acestor valori (așa cum se vede la zeii Greciei).
Religia, atunci și acum, se preocupă de aspectul spiritual al condiției umane, zei și zeițe (sau un singur zeu sau o zeiță personală), crearea lumii, locul unei ființe umane în lume, viața de după moarte, eternitate și cum să scape de suferință în această lume sau în viața de apoi; fiecare națiune și-a creat propriul zeu după chipul și asemănarea sa. Filosoful grec Xenofan din Colofon (circa 570-478 î.Hr.) scrie:
Muritorii presupun că zeii se nasc și au haine, voci și forme asemănătoare cu ale lor. Dar dacă boii, caii și leii ar avea mâini sau ar putea picta cu mâinile sau crea opere așa cum oamenii fac, caii ar picta imagini ale zeilor asemănătoare cailor, iar boii asemănătoare boilor, și fiecare și-ar crea corpuri asemănătoare cu ale sale. Etiopienii îi consideră pe zei cu nasul plat și negri; tracii cu ochii albaștri și părul roșu. (Diogenes Laertius, Vieți)
Xenofan credea că există „un singur zeu, printre zei și oameni, cel mai mare, deloc asemănător muritorilor la trup sau la minte", dar acesta era în minoritate. Monoteismul nu avea sens pentru oamenii antici, în afară de vizionarii și profeții iudaismului. Majoritatea oamenilor, cel puțin din câte se poate desluși din înregistrările scrise și arheologice, credeau în mulți zei, fiecare dintre aceștia având o sferă specifică de influență. În viața personală nu există doar o singură persoană care să-i satisfacă nevoile; omul interacționează cu tipuri diferite de oameni pentru a atinge integritatea și a-și menține existența.
Pe parcursul vieți, o persoană interacționează cu părinți, frați, profesori, prieteni, iubiți, angajatori, medici, cu angajații de la benzinărie, instalatori, politicieni, medici veterinari și așa mai departe. Nicio persoană nu poate îndeplini toate aceste roluri sau satisface toate nevoile unui individ – așa cum se întâmpla și în vremurile străvechi.
În același fel, oamenii din antichitate considerau că niciun zeu nu poate avea grijă de toate nevoile unui individ. Cum ar fi, de exemplu, nu poți merge la un instalator cu câinele bolnav, în antichitate nu mergeai la un zeu al războiului cu o problemă legată de dragoste. Dacă suferea din dragoste, mergea să aducă jertfe zeiței iubirii sau dacă voia să fie victorios în luptă, consulta zeul războiului.
Mulți zei ai religiilor lumii antice îndeplineau această funcție ca specialiști în domeniile lor de expertiză. În unele culturi, un anumit zeu sau o anumită zeiță devenea atât de populară încât transcendea înțelegerea culturală a multiplicității și își asuma o poziție atât de puternică și cuprinzătoare încât aproape transforma o cultură cu o religie politeistă întruna henoteistă.
În timp ce politeismul înseamnă venerarea mai multor zei, henoteismul înseamnă venerarea unui singur zeu sub diferite forme. Această schimbare de înțelegere era extrem de rară în lumea antică, cum ar fi zeița Isis și zeul Amon din Egipt, sunt probabil cele mai bune exemple ale ascensiunii complete a unei zeități, de la multiplele resopnsabilități la creatorul și susținătorul suprem al universului, recunoscut în diferite forme.
După cum s-a menționat, fiecare cultură antică practica o formă de religie, dar locul în care a apărut religia nu poate fi stabilit cu certitudine. Argumentul precum că religia mesopotamiană a inspirat-o pe cea a egiptenilor durează de peste un secol, încât nici astăzi nu este mai aproape de a fi rezolvat decât atunci când a început să fie lămurit. Este foarte probabil ca fiecare cultură să fi dezvoltat propria credință în entități supranaturale pentru a explica fenomenele naturale (ziua și noaptea, anotimpurile) sau pentru a ajuta la înțelegerea și originea vieții lor sau a stării incerte cu care se confruntă oamenii zilnic.
Deși încercarea de a identifica originile religiei ar putea constitui un exercițiu interesant de schimb cultural, aceasta nu pare a fi o utilizare prea valoroasă a timpului, întrucât este destul de evident că impulsul religios ține pur și simplu de condiția umană, iar culturi diferite din diverse părți ale lumii ar fi putut ajunge independent la aceleași concluzii cu privire la sensul vieții.
Religia în Mesopotamia Antică
Ca și în cazul multor progrese și invenții culturale, Mesopotamia, 'leagănul civilizației', a fost citată ca locul de naștere al religiei. Nu se știe când s-a dezvoltat religia în Mesopotamia, dar primele înregistrări scrise ale practicilor religioase datează din jurul anului 3600/3500 î.Hr., din Sumer. Credințele religioase mesopotamiene susțineau că ființele umane colaborau cu zeii și lucrau alături de ei, pentru ca aceștia să oprească forțele haosului care fuseseră controlate de zeitățile supreme la începutul timpurilor.
Ordinea a fost creată din haos de către zei, iar unul dintre cele mai populare mituri care ilustrează acest principiu povestea despre marele zeu Marduk, care a învins-o pe Tiamat și forțele haosului pentru a crea lumea. Istoricul D. Brendan Nagle scrie:
În ciuda victoriei aparente a zeilor, nu exista nicio garanție că forțele haosului nu și-ar putea recăpăta puterea și nu ar putea răsturna creația ordonată a zeilor. Zeii și oamenii deopotrivă erau implicați în lupta perpetuă pentru a stăvili puterile haosului și fiecare avea propriul rol de jucat în această bătălie dramatică. Responsabilitatea locuitorilor orașelor mesopotamiene era să le ofere zeilor tot ce aveau nevoie pentru a conduce lumea. (11)
Oamenii au fost creați, de fapt, chiar în acest scop: să lucreze cu și pentru zei, în vederea unui scop reciproc avantajos. Afirmația unor istorici conform căreia mesopotamienii erau sclavi ai zeilor lor este inacceptabilă, deoarece este destul de clar că oamenii își înțelegeau poziția de co-lucrători.
Zeii îi răsplăteau pe oameni pentru slujirea și devotamentul lor, îngrijindu-se ne nevoile lor zilnice (cum ar fi aprovizionarea cu bere, băutura zeilor) și întreținând lumea în care trăiau. Acești zei cunoșteau intim nevoile oamenilor, deoarece nu erau entități îndepărtate care trăiau în ceruri, ci locuiau în locașuri pe pământ construite special pentru ei de poporul lor; aceste locașuri erau templele care erau ridicate în fiecare oraș și sat din Mesopotamia.
Complexele templelor, dominate de ziguratul (piramidă în trepte) impunător, erau considerate literal locașul zeilor, iar statuile lor erau hrănite, îmbăiate și îmbrăcate zilnic, în timp ce preoții și preotesele aveau grijă de ei așa cum ar fi îngrijit un rege sau o regină. În cazul lui Marduk, de exemplu, statuia sa era scoasă afară din templul său în timpul festivalului care îl onora, unde traversa orașul Babilon, astfel încât acesta să poată aprecia frumusețea orașului în timp ce se bucura de aerul proaspăt și de soare.
Inanna a fost o altă zeitate anitcă puternică, venerată ca zeiță a iubirii, a sexului și a războiului, ai cărei preoți și preotese îngrijeau cu fidelitate statuia și templul ei. Inanna este considerată una dintre cele mai vechi exemple de zeiță care moare și reînvie, coboară în lumea de dincolo și se întoarce la viață, aducând fertilitate și abundență peste țară.
Aceasta era atât de populară încât cultul ei s-a răspândit în toată Mesopotamia, începând cu regiunea sudică a Sumerului. Mai târziu a devenit zeța Ishtar la akkadieni și asirieni, Astarte la fenicieni, Sauska la hurriți-hitiți și era asociată cu Afrodita la greci, Isis la egipteni și Venus la romani.
Templele au fost centrul vieții spirituale a orașelor de-a lungul istoriei mesopotamiei, de la Imperiul Akkadian (2350/2334-2154 î.Hr.) până la cel Asirian (circa 1900-612 î.Hr.) și ulterior a celorlalte imperii. Templul avea multiple funcții: clerul distribuia cereale și bunuri excedentare săracilor, îi sfătuia pe cei aflați în nevoie, ofereau servicii medicale și sponsorizau marile festivaluri care îi onorau pe zei.
Deși zeii aveau o grijă deosebită pentru oameni cât timp ei erau în viață, lumea de apoi mesopotamiană era o lume subterană sumbră, situată sub munții îndepărtați, unde sufletele beau apă stătută din bălți și mâncau praf pentru eternitate în „țara fără întoarcere". Această viziune sumbră asupra căminului lor etern era semnificativ diferită de cea a egiptenilor, precum și de cea a vecinilor lor, neamul perșilor.
Religia persană antică
Religia timpurie a perșilor a ajuns pe Platoul Iranian odată cu migrațiile arienilor (înțeleși corect ca indo-iranieni) cu ceva timp înainte de mileniul al III-lea î.Hr. Credința timpurie a acestora era politeistă, dominată de zeul suprem, Ahura Mazda, care prezida zeități inferioare. Printre cele mai populare zeități din rândul acestora se numărau Atar (zeul focului), Mithra (zeul soarelui răsare și al legămintelor), Hvar Khshsata (zeul soarelui plin) și Anahita (zeița fertilității, apei, sănătății și vindecării și a înțelepciunii). Acești zei reprezentau forțele bunătății și ordinii împotriva spiritelor malefice ale dezordinii și haosului.
La un moment dat între anii 1500-1000 î.Hr., profetul și vizionarul Zoroastru (cunoscut și sub numele de Zarathustra) a avut o revelație de la Ahura Mazda prin care a înțeles că acest zeu era singura ființă supremă, creatorul și stăpânul ordinii universului, care nu avea nevoie de alți zei alături de el. Viziunea lui Zoroastru avea să devină religia zoroastrismului – una dintre cele mai vechi din lume încă practicată și în zilele noastre.
Conform acestei credințe, scopul vieții umane este de a alege între a-l urma pe Ahura Mazda și calea adevărului și ordinii (Asha) sau a-l urma pe eternul său adversar, Angra Mainyu (numit și Ahriman), care era calea minciunii și haosului (Druj). Oamenii erau considerați inerent buni și posedând liber arbitru pentru a alege între aceste două căi; oricare dintre aceste două alegea o persoană, acea alegere îi influența viața și destinația după moarte. Când o persoană murea, traversa Podul Chinvat, unde era judecată.
Cei care trăiseră o viață bună în conformitate cu preceptele lui Ahura Mazda erau răsplătiți prin continuarea vieții în paradisul Casei Cântecului, în timp ce cei care se lăsaseră înșelați de Angra Mainyu erau aruncați în iadul Casei Minciunilor (druj-demana), unde erau torturați fără încetare și, chiar dacă erau înconjurați de alte suflete suferinde, se simțeau veșnic singuri.
Deși cercetătorii caracterizează adesea zoroastrismul ca pe o religie dualistă, pare clar că Zoroastru a fondat o credință monoteistă axată pe o singură zeitate atotputernică. Aspectele dualiste ale religiei au apărut mai târziu în așa-numita erezie a zorvanismului, care i-a făcut pe Ahura Mazda și Angra Mainyu frați, fii ai lui Zorvan (timp), iar timpul însuși a devenit puterea supremă prin care toate lucrurile au luat ființă și au dispărut.
Zoroastrismul susținea, de asemenea, că un mesia va veni la o dată viitoare (cunoscut sub numele de Saoshyant - Cel care aduce beneficii) pentru a mântui omenirea într-un eveniment cunoscut sub numele de Frashokereti, care a reprezentat sfârșitul timpurilor și a adus reuniunea cu Ahura Mazda. Aceste concepte aveau să influențeze religiile ulterioare ale iudaismului, creștinismului și islamului.
Credința într-un singur zeu, spre deosebire de ființele umane și atotputernic, ar fi putut influența și religia egipteană în perioada Amarna, în care faraonul Akhenaton (domnie 1353-1336 î.Hr.) a abolit ritualurile și practicile tradiționale egiptene și le-a înlocuit cu un sistem monoteist axat pe zeul Aton.
Religia în Egipt
Religia egipteană, în antichitate, era similară credințelor mesopotamiene prin faptul că oamenii colaborau cu zeii pentru a menține ordinea. Principiul armoniei (cunoscut egiptenilor sub numele de ma'at) avea o importanță capitală în viața egipteană de zi cu zi (precum și în viața de apoi), iar religia era pe deplin integrată în fiecare aspect al existenței.
Religia egipteană reprezenta o combinație de magie, mitologie, știință, medicină, psihiatrie, spiritualism și fitoterapie, înglobând totodată și accepțiunea modernă a termenului de 'religie', ca o credința într-o putere superioară și o nouă viață de după moarte. Zeii erau prietenii oamenilor ce le doreau doar binele, oferindu-le cel mai bun loc dintre toate ținuturile pentru a trăi și un cămin etern de care să se bucure după încheierea vieții pământești.
Acest sistem de credințe a dăinuit de-a lungul lungii istorii a Egiptului, cunoscând diverse evoluții, până la reformele religioase ale lui Akhenaton din timpul domniei sale. După moartea acestuia, vechea religie a fost reinstaurată de către fiul și succesorul acestuia, Tutankhamon (care a domnit aproximativ între anii 1336 și 1327 î.Hr.) care a redeschis templele și a reintrodus vechile ritualuri și obiceiuri.
Primele dovezi scrise privind practicile religioase egiptene datează din jurul anului 3400 î.Hr., în timpul perioadei predinastice a Egiptului (aproximativ 6000 – 3150 î.Hr.). Divinități precum Isis, Osiris, Ptah, Hathor, Atum, Seth, Nephthys și Horus erau deja recunoscute, încă de timpuriu, ca forțe spirituale puternice.
Mitul egiptean al creației seamănă cu începutul relatării mesopotamiene prin faptul că, la origine, totul era haotic unde pămîntul era acoperit de ape, care se mișcau lent în vârtejuri. Acest ocean era nemărginit, fără fund și tăcut, până când, la suprafața sa, s-a înălțat un deal de pământ (cunoscut sub numele de ben-ben sau movila primordială – despre care se crede că este simbolizată de piramide); marele zeu Atum (zeul soarelui) a pășit pe ben-ben și a rostit cuvinte creatoare, dând astfel naștere zeului Shu (al aerului), zeiței Tefnut (a umidității), zeului Geb (al pământului) și zeiței Nut (a cerului). Alături de Atum stătea Heka, personificarea magiei, iar magia (heka) a dat naștere universului.
Potrivit mitologiei egiptene Atum intenționase să o ia pe Nut de soție, dar ea s-a îndrăgostit de Geb. Mânios pe cei doi îndrăgostiți, Atum i-a despărțit, întinzând-o pe Nut peste bolta cerească, departe de Geb, care rămăsese pe pământ. Deși erau separați în timpul zilei, cei doi se reuneau noaptea; Nut a născut trei fii, Osiris, Seth și Horus, și două fiice, Isis și Nephthys.
Osiris, fiind cel mai mare, a fost proclamat „Domn al întregului Pământ" iar la naștere a primit-o de soție pe sora sa, Isis. Seth, mistuit de gelozie, a început să-l urască pe Osiris apoi l-a ucis pentru a prelua tronul. Isis i-a îmbălsămat trupul soțului ei, apoi a folosind vrăji puternice, și l-a înviat pe Osiris; acesta s-a întors din lumea morților pentru a aduce viață poporului egiptean. Ulterior, Osiris a devenit Judecătorul Suprem al sufletelor celor morți în Sala Adevărului unde, cântărea inima sufletului în balanță și decidea cine primea viața veșnică.
Lumea de apoi a egiptenilor era cunoscută sub numele de Câmpiile Stufărișului și reprezenta o oglindire fidelă a vieții de pe pământ, incluzând până și copacul, pârâul sau câinele preferat al fiecăruia. Cei dragi din timpul vieții fie îi așteptau pe cei nou-veniți, fie urmau să ajungă acolo ulterior. Egiptenii priveau existența pământească doar ca pe o etapă a unei călătorii eterne; preocupați de o trecere cât mai ușoară spre următoarea fază, ei au construit morminte monumentale (piramidele) și temple, creând totodată inscripții funerare (Textele Piramidelor, Textele Sarcofagelor și Cartea Egipteană a Morților) menite să faciliteze trecerea sufletului din această lume în cea de dincolo.
Zeii purtau de grijă oamenilor și după moarte, la fel cum o făcuseră în timpul vieții lor, încă de la începuturile lumii. Zeița Qebhet aducea apă sufletelor însetate de pe tărâmul morților, iar alte zeițe, precum Serket și Nephthys, vegheau și protejau sufletele în călătoria lor către Câmpiile Stufărișului. Egipteanul din vechime înțelegea că, de la naștere până la moarte și chiar și după aceea, universul era guvernat de o ordine stabilită de zei, iar fiecare individ își avea locul său bine definit în cadrul acestei ordini.
Religia în China și India
Acest principiu al ordinii este esențial și în cea mai veche religie a lumii practicată și astăzi: hinduismul (cunoscut de adepți sub numele de Sanatan Dharma, 'Ordinea Eternă', despre care se crede că a apărut încă din anul 5500 î.Hr., dar a cărui existență este certă cel puțin din jurul anului 2300 î.Hr.). Deși este adesea privit ca o credință politeistă, hinduismul este, în realitate, henoteist. În hinduism există o singură divinitate supremă, Brahma, iar toate celelalte zeități sunt aspecte și reflexii ale acestuia.
Întrucât Brahma este un concept prea vast și complex pentru a fi cuprins de mintea umană, el se manifestă prin numeroase ipostaze pe care oamenii le recunosc drept zeități, precum Vishnu, Shiva și multe altele. Sistemul de credințe hindus cuprinde 330 de milioane de zei, variind de la cei cunoscuți la nivel național (precum Krishna) până la zeități locale mai puțin cunoscute.
Concepția fundamentală a hinduismului este aceea că universul are o ordine, iar fiecare individ ocupă un loc specific în cadrul acesteia. Fiecare persoană de pe planetă are o datorie (dharma) pe care numai ea o poate îndeplini. Dacă cineva acționează corect (karma) în îndeplinirea acestei datorii, este răsplătit prin apropierea de ființa supremă și în cele din urmă, prin unirea cu divinitatea; în caz contrar, persoana care nu-și respectă principiile se reîncarnează de câte ori este nevoie până când înțelege cum să trăiască și să se apropie de unirea cu sufletul suprem.
Această credință a fost preluată de Siddhartha Gautama atunci când a devenit Buddha și a fondat religia cunoscută sub numele de budism. În contrast cu alte religii antice, în budism, scopul nu este unirea cu o divinitate, ci cu propria natură superioară, pe măsură ce individul lasă în urmă iluziile lumii, iluzii care generează suferință și întunecă mintea cu teama de moarte și de pierdere. Budismul a devenit atât de popular, încât s-a răspândit din India în China, unde s-a bucurat de un succes la fel de mare.
Se crede că, în China antică, religia a apărut încă din jurul anului 4500 î.Hr., dovadă fiind motivele decorative de pe ceramica descoperită la situl neolitic din localiatea Banpo. Este posibil ca acest sistem de credințe timpurii să fi fost un amestec de animism și mitologie, întrucât imaginile respective includ animale ușor de recunoscut și dragoni-porc, creaturi considerate precursoare ale celebrului dragon chinezesc.
Până în perioada Dinastiei Xia (2070–1600 î.Hr.), existau numeroase zeități antropomorfe, în fruntea cărora se afla o divinitate supremă, Shangti. Această credință a persistat, cu anumite modificări, și în timpul Dinastiei Shang (1600–1046 î.Hr.), perioadă în care s-a dezvoltat practica venerării strămoșilor.
Oamenii credeau că Shangti avea atât de multe responsabilități, încât devenise prea ocupat pentru a se putea ocupa direct de nevoile lor. Ei credeau că, după moarte, oamenii mergeau să trăiască alături de zei, devenind intermediari între aceștia și cei rămași în viață. Venerarea strămoșilor a influențat cele două mari sisteme de credință chinezești, confucianismul și taoismul, ambele integrând această practică drept un element fundamental al doctrinei lor. În timp, Shangti a fost înlocuit cu conceptul de Tian (rai), un paradis în care cei morți urmau să sălășluiască veșnic în pace.
Pentru a trece din viața pământească în rai, sufletul celui mort trebuia să traverseze podul uitării, întins peste o prăpastie, după ce privea în urmă spre propria-i viață, pentru ultima oară, urma să bea dintr-o cupă care ștergea orice amintire. La capătul podului, sufletul era fie judecat drept vrednic de rai – unde își continua astfel drumul – fie era socotit nevrednic - moment în care aluneca de pe pod în prăpastie, fiind înghițit de iad. Alte variante ale aceluiași scenariu susțin că sufletul se reîncarna după ce bea din cupă. Oricum ar fi stat lucrurile, de la cei vii se aștepta să-i pomenească pe cei trecuți dincolo de pod și să le cinstească memoria.
Religia în Mesoamerica
Păstrarea memoriei celor morți și rolul pe care aceștia continuau să-l joace în viața celor de pe pământ constituia o componentă importantă a tuturor religiilor antice, inclusiv a sistemului de credințe mayașe. Zeii erau implicați în fiecare aspect al vieții mayașilor. La fel ca în alte culturi, existau numeroase divinități (peste 250), fiecare având propria sferă de influență. Aceștia controlau vremea și recoltele, decideau alegerea partenerului de viață, patronau fiecare naștere și erau prezenți în momentul morții.
În credința maya lumea de apoi era asemănătoare cu cea a mesopotamienilor, fiind un loc întunecat și sumbru; totuși, mayașii își imaginau un destin și mai crunt, în care individul era expus permanent riscului de a fi atacat sau înșelat de demonii conducători ai lumii subterane (cunoscută sub numele de Xibalba sau Metnal). Teama de a călători prin Xibalba reprezenta o forță culturală atât de puternică, încât mayașii sunt singura cultură antică cunoscută care a venerat o zeiță a sinuciderii (Ixtab). Aceștia credeau că cei care își luau viața evitau Xibalba și ajungeau direct în paradis (la fel ca cei care mureau la naștere sau în luptă).
Mayașii credeau în natura ciclică a vieții, iar ideea că tot ceea ce pare că moare, de fapt suferă o transformare, și considerau viața umană doar o altă parte a tiparului pe care îl observau pretutindeni în natură. Ei priveau moartea ca pe o etapă firească ce urma vieții, dar se temeau de posibilitatea, considerată nenaturală, ca morții să revină pentru a-i bântui pe cei vii.
Exista posibilitatea ca o persoană să rămână legată de viață din diverse motive (cel mai frecventă superstiție fiind o înmormântare necorespunzătoare), prin urmare, se organizau ceremonii pentru a comemora morții și a le onora spiritul. Această credință era împărtășită și de alte culturi mesoamericane, precum cea a aztecilor și a tarascanilor. În timp, această tradiție a evoluat în sărbătoarea cunoscută astăzi sub numele de Ziua Morților (El Día de los Muertos), prilej cu care oamenii celebrează viețile celor trecuți în neființă și le pomenesc numele.
În cultura mesoamericană, nu doar oamenii erau comemorați și onorați, ci și o divinitate extrem de importantă, pe care cercetătorii o numesc Zeul Porumbului. Zeul Porumbului este o figură divină a morții și a renașterii, întruchipat de Hun Hunahpu; acesta a fost ucis de Lorzii din Xibalba și readus la viață de fiii săi, Heroes Gemelos, ieșind din lumea subterană sub forma porumbului.
Cel „cu capul ras" Zeul Porumbului sau „foios", Zeul Porumbului sunt reprezentări frecvente în iconografia mayașă. El este înfățișat întotdeauna ca fiind veșnic tânăr și chipeș, având capul alungit precum un știulete de porumb, părul lung și bogat asemenea mătăsii porumbului și fiind împodobit cu jad pentru a simboliza tulpina plantei. Acest zeu era considerat atât de important pentru mayași, încât mamele le legau capetele copiilor mici pentru a le aplatiza fruntea și a le alungi craniul, astfel încât să semene cu el.
Zeul Porumbului a rămas o divinitate importantă pentru mayași chiar și atunci când a fost eclipsat de cel mai mare și mai popular zeu, Gucumatz (cunoscut și sub numele de Kukulcan sau Quetzalcoatl), a cărui piramidă impunătoare de la Chichén Itzá este vizitată și astăzi de milioane de oameni în fiecare an.
În timpul celor două echinocții anuale, soarele proiectează o umbră pe treptele piramidei, creând o imagine ce pare să semene cu un șarpe uriaș care coboară din vârf până la bază; se crede că acesta este marele Kukulcan, care revine din ceruri pe pământ pentru a-și revărsa binecuvântările. Chiar și în prezent, oamenii se adună la Chichén Itzá pentru a asista la acest fenomen în timpul echinocțiilor, pentru a evoca trecutul și a-și pune speranța în viitor.
Religia greacă și romană
Importanța comemorării morților, ca parte a practicilor religioase, a fost un element esențial și în credințele grecilor. Pomenirea neîntreruptă a morților de către cei vii menținea vie sufletul celui decedat în lumea de dincolo. Grecii, la fel ca în celelalte culturi menționate, credeau în numeroși zei care, adesea, purtau de grijă oamenilor aflați sub protecția lor, dar care, la fel de des, urmăreau propria plăcere.
Natura capricioasă a zeilor a contribuit, probabil, la dezvoltarea filozofiei în Grecia, întrucât filozofia se poate dezvolta doar într-o cultură în care religia nu satisface nevoile spirituale ale oamenilor.
Platon a criticat în mod constant concepția greacă despre zei, iar Critias a susținut că aceștia au fost pur și simplu creați de oameni pentru a-i controla pe alți oameni. Xenofan, după cum s-a menționat anterior, a susținut că viziunea greacă era complet eronată și că Dumnezeu era de neimaginat.
Cu toate acestea, pentru majoritatea grecilor – ca element central al funcționării societății – zeii trebuiau onorați, la fel ca și cei care trecuseră în lumea lor. Faptul că o persoană nu mai trăia pe pământ nu însemna că trebuia uitată; la fel cum nu s-ar fi omis onorarea zeilor invizibili, nici memoria celor morți nu trebuia neglijată. Ca și în cazul altor culturi antice, în Grecia, religia era pe deplin integrată în viața și rutina cotidiană.
Grecii îi consultau pe zei în chestiuni variind de la afaceri de stat până la decizii personale legate de dragoste, căsătorie sau carieră. O poveste antică relatează cum istoricul și scriitorul Xenofon (430 – cca 354 î.Hr.) a mers la Socrate pentru a-l întreba dacă ar trebui să se alăture armatei lui Cirus cel Tânăr în campania din Persia (401 î.Hr.). Socrate l-a îndrumat să adreseze această întrebare zeului de la Delphi. În loc să pună întrebarea inițială, pusă lui Socrate, Xenofon l-a întrebat pe zeul de la Delphi cărei divinități dintre numeroasele existente ar fi cel mai bine să-i câștige bunăvoința pentru a-și asigura succesul acțiunii și o întoarcere în siguranță. Se pare că a primit răspunsul corect, întrucât a supraviețuit dezastruoasei campanii a lui Cirus și nu doar că s-a întors la Atena, dar a și salvat cea mai mare parte a armatei.
Religia Romei a urmat același tipar ca cea a Greciei. Religia romană a început, cel mai probabil, ca o formă de animism și a evoluat pe măsură ce romanii au intrat în contact cu alte culturi. Grecii au exercitat cea mai semnificativă influență asupra religiei romane, iar mulți dintre zeii romani sunt, în esență, divinități grecești purtând nume romane și având atribute ușor modificate.
La Roma, venerarea zeilor era strâns legată de afacerile statului și se considera că stabilitatea societății depindea de modul în care oamenii îi cinsteau pe zei și participau la ritualurile dedicate acestora. Fecioarele vestale reprezintă un exemplu celebru al acestei forme de credință, unde se conta pe faptul că aceste femei își vor respecta jurămintele și își vor îndeplini responsabilitățile, onorând astfel neîncetat pe Vesta și tot ceea ce zeița oferea poporului.
Deși romanii își preluaseră principalii zei din Grecia, odată ce religia romană a fost consolidată și legată de bunăstarea statului, zeii străini nu mai erau bine primiți. Când cultul popularei zeițe egiptene Isis a ajuns la Roma, împăratul Augustus a interzis construirea de temple în onoarea ei sau oficierea unor ritualuri publice de venerare, considerând că o asemenea atenție acordată unei divinități străine ar submina autoritatea guvernului și credințele religioase consacrate. În viziunea romanilor, zeii creaseră totul conform voinței lor și mențineau universul în cea mai bună stare posibilă, iar ființa umană avea obligația de a-i onora pentru darurile oferite.
Acest lucru era valabil nu doar pentru zeii „majori" ai panteonului roman, ci și pentru spiritele căminului. Penates erau spirite ale cămării care vegheau asupra siguranței și armoniei căminului. Se cuvenea ca oamenii să le fie recunoscători pentru ocrotirea oferită și să-și amintească de ele ori de câte ori intrau în casă sau ieșeau din ea. Statuetele penates erau scoase din dulap și așezate pe masă în timp ce se mânca, pentru a le onora, iar lângă vatră li se lăsau ofrande.
Cei care își arătau recunoștința față de ele erau răsplătiți cu sănătate și fericire neîntrerupte, în timp ce aceia care neglijau să le acorde cinstea cuvenită aveau de suferit de pe urma propriei ingratitudini. Deși religiile altor culturi nu cunoșteau exact acest tip de spirite, recunoașterea spiritelor locului – și, în mod special, ale căminului – era o practică destul de răspândită.
Teme comune în religiile antice și continuitatea acestora
Religiile lumii antice împărtășeau numeroase tipare comune, chiar și în cazurile în care culturile respective nu avuseseră, probabil, niciun contact direct între ele. Iconografia spirituală a piramidelor mayașe și egiptene a fost recunoscută încă de când civilizația mayașă a fost adusă în atenția lumii de către John Lloyd Stephens și Frederick Catherwood în secolul al XIX-lea; totuși, structurile de credință propriu-zise, narațiunile și figurile emblematice ale mitologiei antice prezintă similitudini remarcabile de la o cultură la alta.
În fiecare cultură se regăsesc aceleași tipare, sau unele foarte asemănătoare, cu oamenii care rezonau și confereau vitalitate credințelor lor. Printre aceste tipare se numără: existența mai multor zei care manifestă un interes personal față de viața oamenilor; creația realizată de o entitate supranaturală care aduce lumea la existență prin cuvânt, modelare sau poruncă; alte ființe supranaturale care emană din prima și cea mai puternică divinitate; o explicație supranaturală pentru originea Pământului și a ființelor umane; precum și o relație între oameni și zeul creator, bazată pe necesitatea adorării și a sacrificiului.
Se remarcă recurența figurii cunoscute drept Dumnezeul care moare și învie, adesea o entitate puternică în sine, care moare și revine la viață pentru binele poporului său: Osiris în Egipt, Krishna în India, Zeul Porumbului în Mesoamerica, Bacchus la Roma, Attis în Grecia, Tammuz în Mesopotamia. De asemenea, apare frecvent conceptul unei vieți de apoi care fie oglindește existența terestră (Egipt și Grecia), fie se opune acesteia (Mesoamerica și Mesopotamia), sau reprezintă o combinație a celor două (China și India).
Mesajul spiritual profund al acestor religii diverse se regăsește în texte care provin din Fenicia (2700 î.Hr.), Sumer (2100 î.Hr.), regiunea Canaan numită ulterior Palestina (1440 î.Hr.), Grecia (800 î.Hr.) și Roma (cca. 100 d.Hr.), influențând ulterior credințele generațiilor următoare. Acest motiv apare chiar și în iudaism, prin figura lui Iosif (Geneza 37, 39-45), care este vândut de frații săi ca sclav în Egipt, ajunge în închisoare în urma acuzațiilor soției lui Potifar, pentru ca ulterior să fie eliberat și repus în drepturi. Deși nu moare propriu-zis, după „învierea" sa simbolică el salvează țara de foamete, purtând de grijă poporului la fel ca alte figuri cu rol regenerator.
Legenda feniciană a marelui zeu Baal, care moare și revine la viață pentru a lupta împotriva haosului reprezentat de zeul Yamm, era deja veche în anul 2750 î.Hr., când a fost fondat orașul Tir (potrivit lui Herodot), iar mitul grecesc al zeului Adonis care moare și învie (cca 600 î.Hr.) își are originea în legende feniciene mai vechi, bazate pe figura lui Tammuz, zeu preluat ulterior de sumerieni (iar mai târziu de către perși) în celebrul mit al „Coborârii lui Inanna".
Această temă a vieții de după moarte, a vieții care izvorăște din moarte și, desigur, a judecății de apoi, a dobândit o notorietate imensă datorită activității misionare a Sfântului Pavel. Apostolul Pavel a răspândit vestea morții și învierii lui Iisus Hristos, Cuvântul întrupat, în întreaga Palestină antică, în Asia Mică, în Grecia și la Roma (aproximativ între anii 42 și 62). Viziunea lui Pavel asupra figurii lui Iisus – Fiul uns al lui Dumnezeu, care moare pentru a răscumpăra omenirea – își are rădăcinile în sisteme de credință anterioare și a influențat concepțiile cărturarilor care aveau să redacteze ulterior cărțile componente ale Bibliei.
Creștinismul și-a consacrat credința vieții de apoi alături de Dumnezeu și a instituit un ansamblu organizat de ritualuri prin care credinciosul putea dobândi viața veșnică bazată pe moartea și învierea lui Iisus. Procedând astfel, primii creștini nu făceau decât să calce pe urmele sumerienilor, egiptenilor, fenicienilor, grecilor și romanilor, popoare care aveau propriile ritualuri specifice pentru venerarea zeităților lor.
După creștini, exegeții musulmani ai Coranului au instituit propriile ritualuri de raportare la divinitatea supremă, deși foarte diferite ca formă de cele ale creștinismului, iudaismului sau ale oricăreia dintre vechile religii „păgâne", acestea serveau aceluiași scop ca ritualurile practicate odinioară în cinstea panteonului egiptean, cu peste 5.000 de ani în urmă: acela de a le oferi oamenilor convingerea că nu sunt singuri în luptele, suferințele și victoriile lor, că își pot stăpâni pornirile primare și că moartea nu reprezintă sfârșitul existenței. Religiile lumii antice ofereau răspunsuri la întrebările oamenilor despre viață și moarte și, din acest punct de vedere, nu diferă cu nimic de credințele practicate în lumea de astăzi.
