Părerea generală cu privire la viața de zi cu zi din Egiptul antic este aceea că era o cultură obsedată de moarte, în care faraonii puternici îi obligau pe oameni să muncească la construirea de piramide și temple, și că de obicei îi obligau pe evrei să muncească în acest scop.
În realitate, egiptenii antici iubeau viața, indiferent de clasa lor socială, iar autoritățile egiptului antic foloseau munca sclavilor, așa cum o făceau și alte civilizații antice, fără a ține cont de originea etnică a acestora. Era binecunoscut disprețul egiptenilor față de locuitorii străini, dar acest lucru se datora pur și simplu faptului că ei credeau că aveau cel mai bun nivel de viață dintre toate popoarele cunoscute atunci.
Viața în Egiptul antic era considerată atât de perfectă, încât egiptenii credeau că viața lor de apoi era ca o continuare eternă a vieții de pe pământ. Sclavii din Egipt erau fie criminali, ori cei care nu își puteau plăti datoriile, fie captivi de război. Se considera că acești oameni și-au pierdut libertaea prin alegerile lor personale, fie prin cuceriri militare, prin urmare, erau forțați să îndure o viață inferioară egiptenilor liberi.
Muncitorii care au construit piramidele și alte monumente celebre ale Egiptului erau și egipteni, aceștia erau plătiți pentru munca lor, iar în cele mai multe proiecte, erau maeștri specialiști ai artelor egiptene. Aceste monumente nu erau ridicate în onoarea morții, ci a vieții și a credinței că viața unui individ conta suficient pentru a fi amintită pentru eternitate. Mai mult, credința egiptenilor că viața cuiva era o călătorie eternă, iar moartea doar o tranziție, i-a inspirat pe oameni să trăiască o viață demnă de trăit pentru veșnicie. Departe de ideea unei culturi obsedată de moarte și sumbră, viața de zi cu zi a egipteanilor era concentră pe aspectele pozitive ale vieți, se bucurau cât mai mult posibil de timpul petrecut împreună și încercau să facă viața altora la fel de memorabilă.
Sporturile, jocurile, cititul, festivalurile și timpul petrecut în familie sau cu prietenii făceau parte din viața societății egiptene, la fel de mult ca munca pentru cultivarea pământului sau ridicarea de monumente și temple. Lumea egiptenilor era impregnată de magie. Magia (heka) a precedat zeii, de fapt, era forța fundamentală care le-a permis zeilor să își îndeplinească îndatoririle.
Magia era personificată de zeul Heka (era de asemena și zeul medicinei), care a participat la creație și a susținut-o ulterior. Conceptul de ma'at (armonie și echilibru) era esențial pentru egipteni în înțelegerea coneptului despre viață și a felului cum funcționa universul, iar heka a făcut posibil ma'at. Prin respectarea echilibrului și a armoniei, oamenii erau încurajați să trăiască în pace unii cu ceilalți și să contribuie la fericirea comunității. Un rând din textul de înțelepciune al lui Ptahhotep (vizirul regelui Djedkare Isesi, 2414-2375 î.Hr.), îndeamnă cititorul:
Lasă-ți fața să strălucească în timpul vieții tale.
Bunătatea unui om este cea care este amintită
În anii care urmează.
A-ți lăsa fața să „strălucească” însemna a fi fericit, a avea o stare de spirit bună, o credință că acest lucru îți va lumina propria inimă și o va însenina pe a altora. Deși societatea egipteană era extrem de stratificată, încă din perioada timpurie (perioada predinastică a egiptului, între cca. 6000-3150 î.Hr.), aceasta nu înseamna că membrii familiei regale și clasele superioare se bucurau de viață în detrimentul oamenilor de rând.
Regele și membrii curții regale erau întotdeauna cei mai bine informați indivizi, deoarece atunci, ca și acum, oamenii acordau mai multă atenție celebrităților decât vecinilor lor, iar scribii care au înregistrat istoria vremi au scris despre ce era de mai mare interes. Totuși, rapoartele scriitorilor greci și romani de mai târziu, precum și dovezile arheologice și textele scrise din diferite perioade istorice, arată că egiptenii din toate clasele sociale prețuiau viața și se distrau cât de des puteau, la fel ca oamenii din zilele noastre.
Populația și clasele sociale
Populația Egiptului era strict împărțită în clase sociale, de la rege, care era în vârful ierarhiei sociale, vizirul său, membrii curții regale, guvernatorii regionali (numiți mai târziu „nomarhi”), generalii armatei (după perioada Noului Regat), supraveghetorii guvernamentali ai șantierelor (supervizori) și clasa de jos , formată din țărani și muncitori. În Egiptul antic mobilitatea socială nu era încurajată, dar nici nu a fost luată în seamă pentru cea mai mare parte a istoriei Egiptului, deoarece se credea că zeii decretaseră cea mai perfectă ordine socială, care o oglindea pe a acestora.
Zeii le-au dat oamenilor totul și l-au pus pe faron stăpân peste ei, ca fiind cel mai bine înzestrat pentru a înțelege și a pune în aplicare voința lor. Monarhul era intermediarul dintre zei și popor, încă din perioada predinastică până în timpul Vechiului Regat (cca. 2613-2181 î.Hr.), când preoții zeului soare Ra au început să câștige din ce în ce mai multă putere și influență. Chiar și în aceste circumstanțe, faraonul încă era considerat emisarul ales al zeilor. În ultima parte a Noului Regat (1570-1069 î.Hr.), cu toate că preoții lui Amon din Teba dețineau o autoriatate mai mare decât faronul, monarhul era încă respectat și considerat ca fiind alesul divinități.
Clasa superioară
Regele Egiptului (care nu a fost cunoscut sub numele de „faraon” până în perioada Noului Regat), în calitate de om ales de zei, „se bucura de o mare bogăție, statut social și un lux de neimaginat pentru majoritatea populației” (Wilkinson, 91). Era responsabilitatea faraonului să conducă în conformitate cu ma'at, și pentru că ave o responsabilitate așa de mare, se considera că merita acel lux în concordanță cu statutul său și greutatea îndatoririlor sale. Istoricul Don Nardo scrie:
Faraonii se bucurau de o viață, în mare parte, lipsită de probleme și griji. Aveau putere și prestigiu, servitori pentru a face muncile mărunte, mult timp liber pentru a se ocupau de activități recreative, haine elegante și numeroase obiecte de lux în casele lor. (10)
Faraonul este adesea reprezentat vânând, iar inscripțiile îl laudă în mod regulat cu numărul mare de animale mari și periculoase pe care un anumit monarh le-a ucis în timpul domniei sale. Aproape fără excepție însă, animale precum leii și elefanții erau prinse de gardienii regali de vânătoare și aduse în rezervații, unde regele „vâna” apoi animalele înconjurate de gărzi care îl protejau. Regele vâna în spații deschise, în cea mai mare parte, doar după ce zona fusese curățată de animalele periculoase.
Membrii curții regale beneficiau de același confort, deși majoritatea aveau responsabilități limitate. Nomarhii (guvernatori locali) puteau, de asemenea, să ducă o viață de lux, dar acest lucru depindea de bogăția provinciei lor și de cât de important era pentru rege. Nomarhul unui district care includea un sit precum Abydos, de exemplu, se aștepta să se descurce destul de bine datorită necropolei mari de acolo, dedicată zeului Osiris, care aducea mulți pelerini în oraș, iar câte odată, venea inclusiv regele și curtenii săi. Un nomarh al unei regiuni care nu avea o astfel de atracție se aștepta să trăiască mai modest. Bogăția regiunii și succesul personal al unui nomarh individual determinau dacă acesta locuia într-un palat mic sau într-o casă modestă. Același model se aplica în general și scribilor.
Scribii și medicii
Scribii erau foarte apreciați în Egiptul antic, ei erau considerați special aleși de zeul Thoth, care le inspira și guverna meșteșugul. Egiptologul Toby Wilkinson observă cum „puterea cuvântului scris de a permanentiza o stare de fapt dorită se afla în centrul credinței și practicilor egiptene” (204). Cărturarilor le revenea responsabilitatea de a consemna evenimentele astfel încât acestea să devină permanente. Cuvintele scribilor gravau evenimentele zilnice în cronica eternității, deoarece se credea că Thoth și consoarta sa, Seshat, păstrau cuvintele scribilor în bibliotecile eterne ale zeilor.
Munca unui scrib îl făcea nemuritor nu doar pentru că generațiile ulterioare ar fi citit ceea ce a scris, ci și pentru că zeii înșiși erau conștienți de acest lucru. Seshat, zeița protectoare a bibliotecilor și a bibliotecarilor, așeza cu grijă munca unui scrib pe rafturile sale, așa cum făceau bibliotecarii aflați în slujba ei pe pământ. Majoritatea scribilor erau bărbați, dar existau și femei scrib care trăiau la fel de confortabil ca omologii lor bărbați. O operă literară populară din Vechiul Regat, cunoscută sub numele de Instrucțiunile lui Duauf, promovează dragostea pentru cărți și încurajează tinerii să studieze din greu ca să devină scribi, pentru a trăi cea mai bună viață posibilă.
Toți preoții erau scribi, dar nu toți scribii deveneau preoți. Pentru a îndeplini îndatoririle, în special în ceea ce privește ritualurile mortuare, un preot trebuia să știe să citească și să scrie. Întrucât medicii trebuiau să fie alfabetizați pentru a citi texte medicale, își începeau pregătirea ca scribi. Se credea că majoritatea bolilor erau provocate de zei, ca pedeapsă pentru păcate sau pentru a da o lecție celui în suferință, așa că medicii trebuiau să fie conștienți ce zeu (sau spirit malefic, fantomă sau alt agent supranatural) ar putea fi responsabil de boala pacientului.
Pentru a-și îndeplini îndatoririle, trebuiau să poată citi literatura religioasă a vremii, care includea lucrări despre stomatologie, chirurgie, vindecarea oaselor rupte și tratamentul diferitelor boli. Deoarece nu exista nicio separare între viața religioasă și cea de zi cu zi, medicii erau de obicei și preoți, poziție practicată până mai târziu în istoria Egiptului, când are loc o secularizare a profesiei.
Toți preoții zeiței Serket erau medici, iar această practică a continuat chiar și după apariția medicilor seculari. Ca și în cazul scribilor, femeile puteau practica medicina, iar femeile doctor erau numeroase. În secolul al IV-lea î.Hr., Agnodice din Atena a călătorit în Egipt pentru a studia medicina, deoarece femeile erau mult mai respectate și aveau mai multe oportunități acolo decât în Grecia.
Armata
Armata, premergătoare Regatului Mijlociu, era formată din miliții regionale recrutate de nomarhi pentru un anumit scop, de obicei apărare, iar apoi trimise regelui. La începutul celei de-a XII-a dinastii a Regatului Mijlociu, Amenemhat I (cca. 1991-cca.1962 î.Hr.) a reformat armata creând prima armată permanentă din istoria Egiptului, reducând astfel puterea și prestigiul nomarhlor și punând armata direct sub comanda sa.
După această reformă, armata era formată din lideri recrutați din clasa superioară și membri de rând din clasa inferioară. Exista posibilitatea avansării în armată, care nu era afectată de statutul social. Înainte de Noul Regat, armata egipteană era responsabilă în primul rând de apărare, dar faraoni, precum Tuthmose al III-lea (1458-1425 î.Hr.) și Ramses al II-lea (1279-1213 î.Hr.) au condus campanii dincolo de granițele Egiptului pentru extinderea imperiului. Egiptenii evitau, în general, călătoriile în alte țări deoarece se temeau că dacă ar muri acolo, ar fi avut dificultăți mari să ajungă în viața de apoi. Această credință era o preocupare evidentă a soldaților aflați în campaniile militare din afara Egiptului, situație care a impus măsuri pentru returnarea soldaților decedați în Egipt pentru înmormântare.
Nu există dovezi că femeile ar fi servit în armată, dar conform unor relatări, ele ar fi dorit să lupte. Papirusul Lansing, ca să dăm doar un exemplu, descrie viața în armata egipteană ca o mizerie nesfârșită care duce la o moarte prematură. Trebuie remarcat, totuși, că scribii (în special autorul Papirusului Lansing) și-au descris în mod constant profesia ca fiind cea mai bună și mai importantă meserie, și tot scribii au fost cei care au lăsat în urmă majoritatea rapoartelor despre viața militară.
Fermierii și muncitorii
Clasa socială inferioară era formată din țărani fermieri, care nu dețineau pământul pe care îl lucrau sau casele în care locuiau. Pământul era propietatea regelui, membrilor de la curtea monarhului, nomarhi sau a preoților. O expresie comună folosită de țărani pentru a începe ziua de muncă era „Să lucrăm pentru nobili!”. Țăranii erau aproape toți fermieri, indiferent de ce altă meserie practicau (de exemplu, barcagi). Aceștia își plantau și recoltau culturile, dădeau cea mai mare parte proprietarului de pământ și păstrau restul pentru ei. Majoritatea aveau grădini în curtea locuinței, cultivate de femei, în timp ce bărbații ieșeau la câmp.
Până în timpul invaziei persane din 525 î.Hr., economia egipteană funcționa pe sistemul de tip troc și se baza pe agricultură. Unitatea monetară a Egiptului antic era debenul, care, potrivit istoricului James C. Thompson, „funcționa la fel ca dolarul american de astăzi, pentru a anunța clienții prețul mărfurilor, cu excepția faptului că nu exista o monedă deben” (Economie egipteană, 1). Un deben conținea ”aproximativ 90 de grame de cupru; articolele foarte scumpe puteau fi, de asemenea, evaluate în debeni de argint sau aur, cu anumite modificări proporționale ale valorii” (ibid). Thompson continuă:
Întrucât șaptezeci și cinci de kilograme de grâu costau un deben, iar o pereche de sandale costa tot un deben, pentru egipteni era perfect logic ca o pereche de sandale să poată fi cumpărată cu un sac de grâu la fel de ușor ca și cu o bucată de cupru. Chiar dacă producătorul de sandale avea mai mult decât suficient grâu în hambar, îl accepta cu bucurie ca plată, deoarece putea fi ușor schimbat cu altceva. Cele mai comune articole folosite pentru a face achiziții erau grâul, orzul și uleiul de gătit sau de lampă, dar în teorie, aproape orice era acceptat. (1)
Clasa cea mai de joas a societății producea bunurile pentru comerț, prin urmare, economia oferea fiecăruia mijloacele necesare pentru ca întreaga societate să prospere. Acești țărani asigurau, de asemenea, forța de muncă pentru construirea piramidelor și a altor monumente. Când fluviul Nil ieșea din matcă, toate activitățile agricole încetau iar bărbații și femeile erau mobilizați pentru diferite proiecte inițiate de rege. Această muncă era întotdeauna remunerată, iar afirmația că toate marile structuri ale Egiptului antic au fost construite cu ajutoul sclavilor - în special refeința biblică, din cartea Exodului, că aceștia erau sclavi evrei asupriți de egipteni - nu este susținută de dovezi literare sau arheologice în niciun moment al istoriei Egiptului. Afirmația anumitor autori, cum ar fi egiptologul David Rohl, că dovezile unei înrobiri în masă a evreilor prin analizarea unei perioade de timp datată greșit este inacceptabilă, deoarece nu există astfel de dovezi, indiferent de perioadele de timp examinate din istoria Egiptului.
În ce privește lucrările de construcție a monumentelor, precum piramidele și complexele mortuare, templele sau obeliscurile, acestea, ofereau singura oportunitate de ascensiune socială a țărănimii. Artiștii și gravorii profesioniști erau foarte căutați în Egiptul antic și erau mai bine plătiți decât muncitorii necalificați care pur și simplu transportau pietrele dintr-un loc în altul pentru construcția clădirilor. Țăranii-fermieri își puteau îmbunătăți, de asemenea, statutul practicând un meșteșug, precum arta olăritului pentru a furniza vaze, boluri, farfurii și alte obiecte din ceramică de care oamenii aveau nevoie. Dulgherii pricepuți își puteau câștiga existența creând mese, dulapuri, scaune, paturi, lăzi pentru depozitare, iar pictorii erau necesari pentru decorarea caselor, palatelor, mormintelor și monumentelor pentru cei din clasa superioară.
Berarii, de asemenea, erau foarte respectați, iar fabricile de bere erau uneori conduse de femei. În istoria timpurie a Egiptului, de fapt, se pare că acestea erau operate în întregime de femei. Berea era cea mai populară băutură în Egiptul antic și era frecvent folosită ca formă de remunerare (vinul nu a fost niciodată atât de popular precum berea, cu excepția celor de la curtea faronului). Muncitorilor de pe platoul Giza li se dădea câte o rație de bere de trei ori pe zi. Se credea că băutura a fost dăruită oamenilor de către zeul Osiris, iar fabricile de bere se aflau sub protecția zeiței Tenenet. Berea era luată foarte în serios și apreciată de către egipteni, așa cum avea să o descopere însăși împărăteasa Cleopatra a VII-a (69-30 î.Hr.), din dinastia greacă, când a impus o taxă pe bere; popularitatea ei a scăzut mai mult din cauza acestei taxe decât din cauza războaielor sale cu Imperiul Roman.
Egiptenii din clasa socială inferioară puteau găsi, de asemenea, oportunități de lucru în atelierele de prelucrare a metalelor, a pietrelor prețioase și a sculpturii. Bijuteriile rafinate ale Egiptului antic, pietrele prețioase montate delicat în monturi frumos ornamentate, erau create de meșteșugari care proveneau din rândul țăranilor. Acești oameni, care formau majoritatea populației Egiptului antic, făceau parte și din rândurile armatei, iar în cazuri rare, puteau deveini și scribi. Cu toate acestea, slujba și poziția cuiva în societate era de obicei transmisă din tată în fiu.
Casele și mobilierul
Acești artiști erau responsabili și de crearea mobilierului pentru palatele fastuoase, casele clasei superioare și a templelor din Egipt, precum și pentru mormintele care erau considerate locuința veșnică a unei persoane. Regele, regina și familia acestuia locuiau într-un palat grandios, foarte frumos decorat, iar nevoile lor erau satisfăcute de servitori. Scribii locuiau în sau în apropierea complexelor funerare sau a templelor, în apartamente speciale și lucrau în scriptorium, cameră special dedicată meseriei de scrib. De asemenea, așa cum s-a menționat, nomarhii locuiau în case mai mari sau mai mici, în funcție de nivelul lor de prosperitate. Țăranii care asigurau hrana claselor superioare erau folosiți, de asemenea, la construirea caselor acestora și la mobilarea lor cu comode, sertare, scaune, mese și paturi, în timp ce ei înșiși nu își permiteau niciunul dintre aceste lucruri. Istoricul Don Nardo scrie:
„După o zi grea de muncă, fermierii se întorceau la casele lor, care se aflau lângă câmpurile agricole sau în mici sate situate în apropiere. Casa unui fermier obișnuit era construită din cărămizi de lut. Tavanul era făcut din mănunchiuri de tulpini de plante, iar podelele constau din pământ bătătorit acoperit cu un strat de paie sau rogojini făcute din stuf. Existau una sau două camere (poate ocazional trei) în care locuiau fermierul, soția și copiii (dacă existau). În cele mai multe cazuri, aceștia își țineau o parte sau toate animalele în aceleași camere. Deoarece astfel de case modeste nu aveau băi, membrii familiei trebuiau să folosească o latrină exterioară (o groapă în pământ) pentru ași face nevoile. Inutil să mai spun că apa trebuia adusă în găleți de la râu sau din cea mai apropiată fântână săpată manual.” (13)
Prin contrast, palatul faraonului Amenhotep al III-lea (1386-1353 î.Hr.), cunoscut și sub numele de Malkata, se întindea pe o suprafață de peste 30.000 de metri pătrați (30 de hectare) și includea apartamente spațioase, săli de clasă pentru studiu, camere de audiență, sala tronului, o sală de primire, o sală pentru festivaluri, biblioteci, grădini, magazii, mai multe bucătări, un harem și un templu dedicat zeului Amon. Zidurile exterioare ale palatului erau vopsite înr-un alb strălucitor, în timp ce culorile interioare erau în nuanțe vibrante de albastru, galben și verde.
Întregul edificiu, desigur, trebuia mobilat, iar aceste articole erau furnizate de muncitorii din clasa de jos. În timpul domniei lui, palatul era cunoscut sub numele de „casa bucuriei” și alte nume similare. Astăzi este cunoscut sub numele de Malkata, din arabă, care înseamnă „locul de unde se adună lucrurile”, datorită cantității mari de moloz găsit acolo, rămas din ruinele palatului.
Apartamentele și casele scribilor, la fel ca și cele ale nomarhilor, erau opulente sau modeste, în funcție de nivelul lor de bogăție și de regiunea în care locuiau. Autorul Papirusului Lansing, Nebmare Nakht, susținea că trăiește înr-un stil grandios și că deține pământuri și sclavi la fel ca un mare rege. Această afirmație este, fără îndoială, adevărată deoarece este bine cunoscut faptul că preoții puteau atinge același nivel de bogăție și putere ca a unui monarh, iar scribii puteau avea aceeași oportunitate.
Infracțiunile și pedepsele
În Egiptul antic, ca în fiecare epocă a istoriei umane, averea unei persoane era adesea râvnită de alte persoane, care puteau fi ispitite să le o fure, iar în astfel de cazuri legea egipteană era promtă. După perioada Noului Regat au fost înființate instituții care asigurau protecția și ordinea publică, chiar și înainte de această perioadă, cei care încălcau legea erau aduși în fața oficialului local, fiind acuzați de infracțiuni care variau în spectrul activității criminale din zilele noastre. Statul nu se implica în treburile locale, cu excepția cazului în care infractorul jefuise sau vandalizase proprietatea statului, cum ar fi jefuirea sau profanarea unui mormânt. Egiptologul Steven Snape scrie:
„Oportunitățile pentru comiterea infracțiunilor, erau uneori, oferite și de concentrarea mare a bogățiilor și a proprietăților din orașele aglomerate și sate care erau valorificate din toată inima de hoții din antichitate, la fel cum se întâmpla în toate societățile. În mod similar, centrele mari cu o populație numeroasă și o administrație locală bine organizată puteau asigura condiții pentru o justiție corectă și aplicarea unor pedepse corespunzătoare. Cu toate acestea, imaginea pe care o obținem despre Egiptul antic este că la nivel local, administrarea justiției era împinsă cât mai jos posibil. Se aștepta ca sătenii să-și rezolve singuri propriile incidente.” (111)
Judecata și aplicarea dreptatăți erau în cele din urmă responsabilitatea vizirului, mâna dreaptă a regelui, care delega această responsabilitate funcționarilor de sub el, care la rândul lor o delegau ulterior altora. Chiar înainte de Noul Regat, exista o clădire administrativă în fiecare oraș, numită Sala de Judecăți, unde se audiau cazurile și se pronunțau verdictele. În orașele și satele mici, aceste instanțe se desfășurau în piața comunități. Instanța locală era cunoscută sub numele de kenbet, formată din lideri ai comunității cu o judecată morală solidă, care audiau cazurile și decideau asupra vinovăției sau nevinovăției persoanei în cauză.
În timpul Noului Regat, sala de judecată și kenbet au fost treptat înlocuite cu instanțe oraculare în care zeul Amon era consultat direct cu privire la un anumit verdict. Acest lucru se realiza printr-un preot al zeului Amon care punea o întrebare statuii zeului și apoi interpreta răspunsul său prin diverse mijloace. Uneori, statuia dădea din cap, iar alteori manifesta anumite semne. Dacă inculpatul era găsit vinovat, atunci pedeapsa era rapidă.
Majoritatea pedepselor erau amenzi pentru infracțiuni minore, dar violul, jaful, agresiunea, crima sau jefuirea mormintelor puteau aduce pedepse prin mutilarea inculpatului (tăierea nasului, urechilor sau mâinilor), încarcerare, muncă forțată (de obicei, sclavie pe viață în multe cazuri) sau condamnarea la moarte. Marea închisoare din Teba găzduia infractori condamnați care erau folosiți pentru muncile de la Templul lui Amon din Karnak și la alte proiecte.
În închisorile egiptene nu exista condamnat la moarte, deoarece o persoană găsită vinovată de o infracțiune gravă care merita pedeapsa cu moartea era executată imediat. Nu existau avocați care să pledeze un caz și nu se făceau apeluri după pronunțarea unui verdict. Preoții erau însărcinați de către popor să audieze orice plângere în mod echitabil și just și să judece conform preceptelor zeilor, constienți fiind că urmau să aibă o soartă mult mai rea în viața de apoi dacă nu își îndeplineau cu seriozitate aceste îndatoriri.
Familia și timpul liber
Preoții puteau fi bărbați sau femei. Preotul-șef al oricărui cult religios era de obicei de același sex cu zeitatea pe care o slujea; șeful Cultului lui Isis era o femeie, cel al Cultului lui Amon, era un bărbat. Preoții puteau avea și chiar aveau familii, iar copiii lor moșteneau, de obicei, slujba de preot după ce părinții lor mureau.
Aceasta a fost paradigma socială pentru întregul Egipt antic în ceea ce privește succesiunea: copiii continuau ocupația părinților, de obicei a tatălui. Femeile aveau drepturi aproape egale cu bărbații în Egiptul antic. Puteau deține propriile afaceri, propriul pământ și propriile case, puteau iniția divorțuri, încheia contracte cu bărbați, puteau face avorturi și dispuneau de propriile proprietăți după cum considerau de cuviință; Acesta era un nivel de egalitate sexuală pe care nicio altă civilizație antică nu l-a abordat și pe care epoca modernă l-a inițiat –prin constrângere - abia la mijlocul secolului al XX-lea d.Hr.
În antichitate cel puțin patru femei au condus Egiptul, cele mai cunoscute două fiind Hatshepsut (1479-1458 î.Hr.) și Cleopatra a VII-a. Totuși, nu aceasta era norma, deoarece majoritatea conducătorilor erau bărbați. Femeile de la curtea faraonului, în cea mai mare parte, aveau sclavi și servitori care aveau grijă de copii, ele nu aveau nicio responsabilitate în ce privește curățenia sau îngrijirea casei. Își ajutau soții să primească demnitari străini și să promoveze anumite politici. Femeile din clasa socială superioară aveau un stil de viață similar, dar este posibil să fi dedicat mai mult timp îngrijirii copiilor, în timp ce în clasa socială inferioară, îngrijirea casei și a copiilor era în întregime responsabilitatea femeii.
Căsătoriile în Egiptul antic erau mai degrabă o chestiune seculară decât religioasă. Majoritatea căsătoriilor, în oricare dintre clase, erau aranjate de părinți. Fetele se căsătoreau de obicei în jurul vârstei de 12 ani, iar băieții în jurul vârstei de 15 ani. Copiii de la curtea faronului, din interese politice, erau adesea logodiți cu cei ai monarhilor străini de la vârste foarte mici. Fetelor le era interzis să părăsească Egiptul ca mirese pentru a merge la curtea mirilor din alt regat, deoarece se credea că nu ar fi fericite în afara propriei țări.
Întrucât Egiptul era considerat cel mai prosper ținut dintre toate locurile, se considera lipsit de respect față de o tânără femeie să o trimiți într-un loc mai puțin important. Era perfect acceptabil ca femeile născute în străinătate să vină în Egipt ca mirese. Odată ajunse în Egipt, acestor femei li se acorda același respect ca și localnicilor. Femeile din toate clasele sociale erau considerate egale cu soții lor, chiar dacă bărbatul era considerat capul familiei. Nardo avea să scrie:
Soții și soțiile din clasa superioară luau masa, organizau petreceri și mergeau la vânătoare împreună, în același timp și femeile din familiile din clasa mijloc, cât și cele mai sărace împărtășeau multe drepturi legale cu bărbații lor. De fapt, femeile egiptene antice par să se fi bucurat de mai multă libertate în viața lor privată decât femeile din majoritatea celorlalte culturi și civilizații antice, chiar dacă bărbații luau majoritatea deciziilor cu adevărat importante. Bărbații egipteni beneficiau de relații pozitive și iubitoare la fel de mult ca și soțiile lor. (23)
Deși soțiile fermierilor nu ieșeau la câmp împreună cu soții lor, (în cea mai mare parte) totuși, acestea erau foarte mult ocupate cu întreținerea casei, îngrijirea animalelor care nu erau folosite la câmp, pentru a satisface nevoile persoanelor mai în vârstă din familie și creșterea copiilor. De asemenea, femeile și copiii cultivau grădina familiei, care era o sursă alimentară importantă pentru orice familie. Curățenia avea o valoare importantă pentru egipteni, iar persoana și casa cuiva trebuiau să reflecte acest lucru.
Femeile și bărbații din toate clasele sociale se îmbăiau frecvent (iar preoții mai mult decât orice altă categorie socială) și își radeau capul pentru a preveni dezvoltarea păduchilor și pentru a reduce întreținerea. Când o anumită ocazia o cerea, purtau peruci. Atât bărbații, cât și femeile se machiau, în special kohl sub ochi, pentru ai proteja de strălucirea soarelui și a menține pielea moale. Inscripțiile și picturile funerare înfățișează adesea bărbați și femei arănd și adunând recolata împreună pe câmp sau construind o casă.
Viața de zi cu zi a egiptenilor antici nu era legată doar de muncă. Găseau mult timp să se distreze practicând sport, jocuri de societate și alte activități. Sporturile preferate ale egiptenilor antici includeau hochei, handbal, tragerea cu arcul, înotul, trasul la frânghie, gimnastica, canotajul și un sport cunoscut sub numele de „jousting acvatic” (turnir acvatic), care consta într-o bătălie maritimă cu bărci mici pe râul Nil, în care un „jousting” încerca să-l doboare pe celălalt din barca sa în timp ce un al doilea membru al echipei manevra ambarcațiunea.
Copiii erau învățați să înoate de la o vârstă fragedă, iar înotul se număra printre cele mai populare sporturi, ceea ce a dat naștere altor jocuri acvatice. Jocul de societate Senet era extrem de popular, reprezentând călătoria cuiva prin viață spre eternitate. Muzica, dansul, gimnastica coregrafiată și luptele erau, de asemenea, foarte populare. Pentru egiptenii din clasa superioară, vânătoarea era distracția preferată.
Egiptenii obișnuiau să mai joace „a trage în vârtejuri”, descris în felul următor de dramaturgul roman Seneca cel Tânăr (secolul I d.Hr.), care a trăit în Egipt o vreme:
Oamenii se îmbarcau în bărci mici, câte doi într-o barcă, în timp ce unul vâslea celălalt scoatea apa din barcă. Apoi erau aruncați violent în vârtejurile furioase ale râului. În cele din urmă ajungeau pe cele mai înguste canale fiind luați cu toată forța râului, controlau barca mărind-ui viteza cu o mâna, apoi se aruncau cu capul în jos, spre marea teroare a privitorilor. În acele moment puteai crede cu tristețe că membrii ambarcațiunii s-au înecat fiind copleșiți de volumul mare de apă. Ca mai apoi, departe de locul unde au căzut, țâșnesau ca dintr-o catapultă continuând să vâslescă, fără ca apa să-i scufunde, purtândui spre ape line. (citat în Nardo, 20)
După sau chiar în timpul unor astfel de evenimente, spectatorii se bucurau de băutura lor preferată: berea. Rețeta de bere prferată a egiptenilor, consumată cel mai des, era Heqet (numită și Hecht), o bere cu aromă de miere, similară cu meiul european de mai târziu, dar puțin mai slabă. Existau multe tipuri de bere, în general cea mai cunoscută era zytum, ce era frecvent prescrisă ca medicament, deoarece ușura inima și îmbunătățea moralul. Berea era preparată în cantități comerciale în locuri special amenajate sau acasă, unde era savurată în special la numeroasele festivaluri pe care egiptenii le sărbătoreau.
Festivalurile, Mâncarea și Îmbrăcămintea
Toți zeii egipteni aveau zilele lor de naștere, care trebuiau sărbătorite, iar apoi erau zile de naștere personale, celebrarea marilor realizări ale faraonului, aducerea aminte a faptelor făcute de zei în istoria omenirii, de asemenea înmormântările erau evenimente importante, deșteptarea dimineața, încălzirea casei cu ocazia anumitor evenimente și nașterea copiilor. Toate acestea și multe altele erau sărbătorite printr-o petrecere sau un festival.
Festivalurile în Egiptul antic aveau fiecare un caracter unic, în funcție de natura evenimentului, toate având în comun băutura și ospățul. Dieta egipteanilor era în principal vegetariană și consta din cereale (grâu) și legume. Carnea era foarte scumpă, de obicei, numai cei de la curtea faraonului aveau în meniu astfel de mancare. De asemenea, carnea era dificil de păstrat în climatul arid egiptean, așa că animalele care erau sacrificate în scop religios trebuiau consumate imediat.
Festivalurile ofereau egiptenilor ocazia perfectă pentru a se răsfăța cu orice fel de exces, inclusiv consumul de carne pentru cei care alegeau să facă acest lucru, deși auto-contrulul nu se potriviea cu toate sărbătorile. Fiecare sărbătoare sau comemorare avea propriile sale caracteristici unice, așa cum explică istoricul Margaret Bunson:
Frumoasa sărbătoare a Văii, în cinstea zeului Amon, ținută la Teba, era celebrată printr-o procesiune a strigătelor zeilor, cu muzică și flori. Sărbătoarea lui Hathor, sărbătorită la Dendera, era un timp de plăcere și îmbuibare, în conformitate cu miturile cultului zeiței. Sărbătoarea zeiței Isis, sărbătorită la Busiris și sărbătoarea în onoarea lui Bastet de la Bubastis erau, de asemenea, momente de bucurie și îmbuibare. (91)
Aceste festivaluri erau "în mod normal de natură religioasă și se țineau în conformitate cu calendarul lunar de la temple", dar se puteau "comemora și anumite evenimente specifice din viața de zi cu zi a oamenilor" (Bunson, 90). La înmormântări, așa cum obișnuim și astăzi, oamenii se îmbrăcau respectuos în negru (deși preoții purtau de obicei haine albe), în timp ce la zilele de naștere sau la alte sărbători, fiecare se îmbrăca cum dorea. La Festivalul Bastet, femeile nu purtau altceva decât un kilt scurt pe care îl ridicau adesea în onoarea zeiței.
Îmbrăcămintea în Egiptul antic era de pânză țesută din bumbac. În perioada predinastică și a dinastiei timpurii, femeile și bărbații purtau un kilt simplu de in. Copiii erau sumar îmbrăcați sau aproape goi de la naștere până la vârsta de zece ani. Bunson spune că " în timp, femeile purtau o fustă lungă de tip empire, care atârna chiar de sub sânii lor neacoperiti. Bărbații au păstrat kilturile simple. Acestea puteau fi vopsite în culori sau modele exotice, deși albul era probabil culoarea folosită la ritualurile religioase sau în timpul evenimentelor de la curte"(67). În timpul Regatului Nou, femeile purtau rochii de in care le acopereau sânii și mergeau până la glezne, în timp ce bărbații purtau kiltul scurt și uneori o cămașă liberă.
În perioada Regatului Nou femeile din clasa inferioară, sclavele și servitoarele sunt adesea prezentate purtând doar un kilt. În același timp, femeile de la curtea regală sau cele nobile sunt prezentate purtând rochii potrivite, de la umăr până la glezne, iar bărbații sunt reprezentați în bluze și fuste transparente. În sezonului ploios, când temperatura era mascăzută, egiptenii îmbrăcau un soi de mantale și șaluri.
Majoritatea oamenilor, din fiecare clasă socială, mergeau desculți urmând modelul zeilor care nu aveau nevoie de încălțăminte. Cu anumite ocazii speciale, sau când cineva trebuia să meargă într-o călătorie lungă sau într-un loc unde își putea răni picioarele sau pe vreme mai rece, încălțau sandale. Cele mai ieftine sandale erau făcute din țesături, în timp ce cele mai scumpe erau din piele sau lemn vopsit. Conform descoperirilor arheologice și analizei pictogramelor se pare că acest accesoriu vestimentar nu a avut o mare importanță pentru egipteni până în timpul regatelor mijlociu și nou, când au ajuns să fie văzute ca simboluri ale aparteneței la clasa socială superioară. O persoană care își permitea să poarte sandale bune era, evident, un semn al bunăstării și al bogăției, în timp ce cei mai săraci obișnuaiu să meargă desculți. Aceste sandale erau adesea pictate sau decorate cu imagini care puteau fi destul de elaborate.
În timpul festivalelor - și erau multe pe tot parcursul anului egiptean - îmbrăcămintea preoților era albă, în timp ce oamenii de rând puteau purta orice doreau sau aproape nimic. Egiptenii își trăiau viața la maxim, doreau să beneficieze de orice experiență pe care viața putea să le o dea pe acest pământ și așteptau cu nerăbdare continuarea ei după moarte.
Viața pământească a cuiva era considerată doar o parte a unei călătorii veșnice, iar moartea cuiva era percepută ca o tranziție de la o fază la alta. O înmormântare corespunzătoare era pregătită cu atenție și era de o mare însemnătate pentru vechii egipteni din fiecare clasă. Corpul decedatului era spălat, îmbrăcat în fâșii de pânză (mumificat) și îngropat cu obiectele pe care și le-ar fi dorit sau de care ar avea nevoie în viața de apoi. Cei mai bogați își construiau morminte mai mari iar și accesoriile funerare erau foarte elaborate, dar chiar și cei mai săraci construiau morminte adecvate pentru cei dragi.
Fără o înmormântare conform tradiției, nu se putea spera ca cineva să intre în Sala Adevărului și să treacă de judecata lui Osiris. Mai mult, dacă o familie nu-și cinstea morții în mod corespunzător la moarte, se credea că spiritul celui mort se întorcea înapoi, pentru ai bântui și provoca tot felul de necazuri. A onora pe cel mor, însemna nu numai ai aduce respect personal, dar și contribuțiilor și realizărilor individului din timpul vieții, toate acestea fiind posibile prin bunătatea zeilor.
Având o viață trăită cu înțelepciune în bunătate, armonie, echilibru și recunoștință față de zei, egiptenii sperau să li se găsească inimile mai ușoare decât penele adevărului când ajungeau să fie judecați în fața lui Osiris după moarte. Odată ce erau găsiți neprihăniți, atunci când mureau, ei treceau de la viața pământească la cea veșnică.Toate bunurile materiale, ce păreau pierdute în momentul morții, erau returnate în viața de apoi. Toată atenția lor, în fiecare aspect al vieții, era de a duce o viață de calitate care merita trăită pentru o eternitate. Fără îndoială, mulți egipteni eșuau adesea în acest sens, dar idealul era acela că se merită să se străduiască. Această mentalitate sa impregnat în viața de zi cu zi a vechilor egipteni cu un sens și un scop care a pătruns adânc în societate și a inspirat cultura lor impresionantă.
