Femeile aflate în poziții de conducere în guvern și ministere au reprezentat mereu o sursă de controversă în cadrul bisericii creștine. Începând cu perioada Apostolică, conducerea feminină a fost îmbrățișată și respinsă de nenumărați oameni, problema fiind dacă este “natural” ca o femeie să domine asupra unui bărbat sau chiar dacă o femeie are capacitatea să conducă.
În Anglia secolului al XVI-lea, tranziția puterii politice de la regenți la regente, pusă în dificultatea de dimensiunea religioasă, a cauzat un val de critici din partea partidelor religioase și laice. Teologul scoțian John Knox (1514-1572) și-a petrecut o mare parte din viață luptând împotriva a ceea ce el numea “acest imperiu monstruos al femeilor” (Primul sunet de trompetă).
Un predicator aprig și neînfricat, slujbele și lucrările sale condamnau în mod puternic (și potrivit unora chiar dur) conducerea feminină în contextul politic de la acea vreme. Knox a fost mereu considerat un misogin dus la extrem din cauza lucrărilor sale precum Primul sunet de trompetă împotriva imperiului monstruos al femeilor în care punea femeile într-o lumină destul de sumbră și negativă. Totuși alții l-au dus pe Knox la rangul de aproape-erou pentru curajul și determinarea divină de a menține ordinea naturală creată de Dumnezeu, în ciuda pericolului care-l pândea des.
John Knox
Know s-a născut în 1513 în Haddington, Scoția și a urmat studiile la Universitatea din Glasgow. El inițial era un preot romano-catolic, poziție care, fără îndoială, i-a oferit lui Knox o bună înțelegere asupra principiilor catolicismului. Scoția nu era atinsă de Reforma Protestană, iar un protestant scoțian reformator numit George Wishart a început să predice împreună cu Knox.
Parlamentarul Henry Cowan explică că în jurul anului 1545, “Knox a intrat sub influența puternică a lui Wishart” (Cowan, 58) și că a început să își reevalueze teologia. Wishart l-a învățat despre supremația Scripturii, preoțimea universală a credincioșilor, justificarea credinței și despre activități ecleziastice nejustificate din punct de vedere scriptural, impuse de Biserica Catolică. Eventual, Wishart a fost martirizat din cauza presupusei participări la asasinarea cardinalului Beaton, iar în calitate de discipol al lui Wishart, Knox a devenit și mai hotărât că Biserica Catolică nu era așa cum trebuia să fie. Astfel, Knox s-a convertit la protestantism și a început să țină slujbe la St. Andrews.
În 1547, într-o încercare de a captura St. Andrews, Knox a fost luat prizonier de către flota franceză și astfel a petrecut un an și jumătate ca un sclav la galeră – îndurând coșmarul pe care catolicii francezi (în timpul Caterinei de Medici) l-au creat ca să se ocupe de cei care refuzau să se convertească la catolicism. Knox a învățat că pentru a supraviețui, voința lui trebuia să fie fermă, neclintită și neînfrântă. Knox a fost în cele din urmă eliberat datorită intervenției regelui Eduard al VI-lea al Angliei care a murit în 1553. Knox s-a întors în Anglia, s-a alăturat Bisericii Anglicane și a fost numit în calitate de capelan regal.
Atunci când Maria Tudor a devenit regina Angliei în 1553, Knox a plecat la Geneva, Elveția, unde a început o relație devotată cu reformatorul protestant francez John Calvin (1509-1564). Acolo, Knox a fost în mare parte influențat de Calvin și impresionat de calitățile sale de lider și organizator. Într-un final, Knox a ajuns în Scoția și a susținut revolta protestanților împotriva Mariei de Guise (1515-1560), cu ajutorul Elisabetei I a Angliei (1558-1603).
Între timp, Maria, regina Scoției (1542-1567), s-a întors în Scoția. Ea și Knox au avut numeroase interviuri personale în care au dezbătut problema protestantismului împotriva catolicismului. Knox îi recunoștea autoritatea atâta timp cât respecta legământul cu Dumnezeu așa cum era se menționa în Scriptură, lucru pe care ea nu l-a îndeplinit. Din această cauză, “Knox a cerut apoi ca Maria să fie arestată și executată” (Reid, 537), deși acest lucru nu s-a petrecut în timpul vieții lui. Din cauza implicării ei în numeroase scheme împotriva Elisabetei I, Maria a fost într-un final executată în 1587, la 12 ani distanță de la moartea lui Knox din 1572.
Opere literare
Deși Knox este cunoscut pentru faptul că a fondat Biserica Presbiteriană și că a fost autorul operei Istoria Reformării în Scoția, el este de asemenea cunoscut pentru scrierea unor alte opere mai controversate, precum Apelul din sentința pronunțată de episcopi și clerici: adresat nobilimii și stărilor din Scoția, O avertizare sinceră către profesorii adevărului lui Dumnezeu din Anglia și Primul sunet de trompetă împotriva regimului monstruos al femeilor. În fiecare dintre aceste scrieri, el face remarci și evaluări care sunt oarecum de senzație (unii le-ar putea considera respingătoare) când vine vorba de guvernarea monarhică adecvată, pentru a reforma și purifica guvernul și religia, cu care se întrepătrunde în mod dramatic. Aceste tratate erau extrem de controversate în acel moment, din moment ce Knox nu și-a moderat criticile atunci când și-a expus avertismentele, evaluările și judecățile cu privire la regalitatea britanică și europeană.
Denumirea
În Denumirea, deși nu este o lucrare atât de anti-femei precum Primul sunet de trompetă, Knox tot prezintă un mesaj clar conform căruia el considera că femeile monarhe și papale nu aveau caracter și virtute. Acest tratat este răspunsul lui Knox la faptul că a fost judecat, condamnat și ars în efigie de către autoritățile papale după un voiaj în Scoția din 1555 – autoritățile papale reinstaurate de Maria de Guise, regenta Scoției, care erau ferm catolice. Knox a creat acest tratat pentru nobilimea scoțiană și a făcut apel la onoarea lor pentru a se alătura în “Această luptă împotriva generațiilor pestilențiale de papistași.”
Knox aprofundează subiectul pentru a-și justifica poziția teologică, dar, mai important, vine cu un argument care urma să se dezvolte într-o noțiune mai radicală (deși este destul de drastic la început). Făcându-i pe toți papistașii și suporterii lui inamicii lui Dumnezeu, el afirmă fără menajamente și cu nerușinare că “Puterea voastră este deasupra tiraniei lor” și că “Niciun idolatru nu poate fi scutit de pedepsele regimului lui Dumnezeu”. Astfel, Knox face apel la scoțieni să “elimine astfel de atrocități din jurul lor, deoarece sunt abominabile în fața lui Dumnezeu”. Acesta este un afront direct la adresa reginei Maria I a Angliei (1553-1558) și a autorității Bisericii Catolice din Scoția. În cadrul propriei sale cruciade, Knox preia exemplu după exemplu din Vechiul Testament drept confirmare a poziției sale.
Sfatul
În Sfatul Credincios, Knox continuă să își susțină poziția împotriva femeilor aflate la conducere prin numeroase afirmații flagrante și critice. El afirmă, “Acești tirani sângeroși din interiorul Angliei omoară, ucid, distrug și devorează bărbați și femei”. Se poate presupune că “tiranul sângeros” este nimeni alta decât Maria I, care a primit porecla de Maria cea Sângeroasă din cauza persecutării protestanților care refuzau să i se supună și visurilor de natură catolică ale episcopului Pole.
Knox continuă în Sfatul să o coreleze cu perioada malefică din Biblie a faraonului Moise, cu Jezabel, dușmanul de moarte a profetului Ilie, cu Atalia din Vechiul Testament, precum și cu Iuda din Noul Testament. Nu numai că Knox o consideră pe Maria la fel de rea ca Jezabel, dar o prezintă într-o lumină și mai proastă, deoarece “Ea (Jezabel) nu a dus la moartea atâtor oameni în Israel cât a făcut-o șireata Maria în Londra”. În mod evident, Knox o consideră pe Maria Tudor drept o conducătoare detestabilă, deoarece, în multe privințe, o vede ca pe o idolatră și trădătoare a credinței adevărate a Bibliei.
Knox își avertizează în continuare cititorii englezi că dacă nu reușesc să meargă pe calea cea dreaptă și “vor încheia căsătorii, alianțe sau înțelegeri cu prinți care susțin și promovează idolatria … vor fi loviți de ciumă și vor fi ruinați”. După părerea lui Knox, ei trebuie să revină la Biserica Protestantă reformată înființată de Dumnezeu, pe care Maria I și Maria de Guise au încercat să o distrugă. În plus, ei trebuie să “privească și să se roage, să nu fie ispitiți de diavol și să reziste la aceste tentații puternice”, iar atunci Dumnezeu îi va răsplăti pentru credința lor.
Primul sunet
Odată cu moartea Mariei I din 1558, Knox probabil că a crezut că răsplata lor era iminentă, odată cu revenirea la domniile patriarhale, dar avea să se confrunte cu și mai multe dezamăgiri și dificultăți odată cu urcarea pe tron a Elisabetei I a Angliei (r. 1558-1603). Această relație urma să fie agravată de un tratat pe care Knox l-a scris în 1556 numit Primul sunet de trompetă împotriva regimului monstruos al femeilor. Knox îl scrisese având trei femei în minte: regina mamă și regenta Caterina de Medici a Franței, Maria I a Angliei și Maria de Guise, regenta Scoției. Aceste trei femei, fiind toate catolice și susținătoare ale papalității, fuseseră motiv de instigare la suferință și persecuție în mare parte a Europei. După părerea lui Knox, erau pe bună dreptate nepotrivite să se afle la conducere, și a scris acest tratat pentru a demonstra de ce.
Pe măsură ce citești Primul Sunet, este ușor de înțeles de ce mulți oameni consideră că este doar delirul unui bărbat care urăște femeile. Knox se folosește de un limbaj incredibil de dur în prezentarea sa și nu oferă o perspectivă pozitivă în balanță cu criticile negative cu privire la femei. Astfel, își începe tratatul cu “Cât de abominabilă este o femeie rea aflată la putere în fața Domnului”. El afirmă apoi că aceste femei sunt “detestabile și condamnabile” și “contrare naturii”, deoarece femeile sunt “slabe, fragile și proaste”; iar precedentele au arătat că erau inconstante, variabile, curde, fără spiritul sfatului și disciplinei.
Potrivit lui Knox, singurul scop al lucrării Primul sunet era acela de a reface relația englezilor cu Dumnezeu, în cadrul căreia credința creștină adevărată să fie practicată și în care să domine pacea. În timpul acesta, numărul crimelor a crescut semnificativ, corupția era omniprezentă, iar situația din Anglia se deteriora rapid. În acest context, Knox afirmă că “Suntem martori la transformarea țării noastre în pradă pentru națiunile străine; auzim de uciderea brutală a fraților noștri, robii lui Iisus Hristos; iar regimul monstruos (guvernul) al unei femei rele … este singura ocazie în care pot apărea asemenea atrocități”. Knox vede legătura directă și, în calitate de predicator al lui Dumnezeu, un mesager trimis pentru a-i ajuta pe ceilalți să ajungă la Domnul, simte obligația de a prezenta adevărul, indiferent de cât de dureros ar fi.
Knox își susține argumentul menționându-i pe toți marii gânditori din istorie care au fost de acord cu poziția lui față de femei. El face referire la scrierile lui Aristotel, Tertulian, Augustin, sf. Ieronim, Ambrozie, Ioan Gură de Aur și Magnus, care afirmă că “în perfecțiunea lor supremă, femeile au fost create pentru a se supune bărbaților” și orice altă ipostază este una nenaturală care va duce la conflicte sociale inutile.
Knox menționează apoi în Primul sunet materiale biblice precum Geneza, Corinteni, Timotei, Efeseni și Romani care, cel puțin la nivel superficial, par să îi susțină poziția. În perspectiva sa, scopul oricărui comportament care contrazice această înțelegere este acela de a nu numai “inversa ordinea pe care a stabilit-o Dumnezeu, ci și de a pângări, distruge și a profana … tronul și scaunul Domnului”. În sensul larg al cuvântului, Knox considera femeile aflate la conducerea guvernului drept un afront direct la adresa lui Dumnezeu.
Knox sugerează mai apoi că o femeie aflată la putere este un lucru deviant, chiar și în natură și societate. El afirmă “„Căci natura a imprimat în toate animalele un anumit semn al dominației la mascul și o anumită supunere la femelă”. Knox aprofundează această idee afirmând că indiferent dacă ești evreu sau gentil (sau chiar păgân), o ordine a fost stabilită acum mult timp, în care bărbatul era liderul natural. Majoritatea națiunilor aveau bărbați în fruntea ierarhiei. Așadar, a merge împotriva ordinii naturale, stabilite de Dumnezeu, este contrar naturii și dreptății, deoarece le oferă femeilor ceea ce nu le aparține de drept – rolul de conducere.
Concluzie
Se poate spune că Knox a suferit mult de-a lungul vieții sale sub conducerea monarhilor femei – atât acasă în Scoția, pe insula Angliei, precum și pe cealaltă parte a canalului, în Franța. El a fost martor la situații în care compatrioții lui erau persecutați și uciși pentru credințele creștinismului reformator, și a văzut legătura directă între monarhii femei și suferințele personale și naționale. El a văzut problemele din cultura scoțiană/engleză, a văzut ceea ce considera el a fi cauza acestora și a dorit să le înlăture.
Criticii lui Knox condamnă poziția sa ca fiind „o accentuare excesivă a Vechiului Testament și o literalitate pronunțată” (Kyle, 66), care plasează „formele literale ale Scripturii deasupra conținutului său substanțial” (Kyle, 66). Acest lucru poate fi discutabil, dar abordarea lui Knox față de Scriptură este departe de a fi unică. Multe grupuri fundamentaliste moderne încă susțin infailibilitatea Bibliei și caută să urmeze poruncile până la ultima literă. Datorită credinței lui Knox în imuabilitatea lui Dumnezeu, o poruncă de-a Lui trebuia întotdeauna respectată – chiar dacă asta însemna să te opui schimbării ordinii sociale.
Knox se punea adesea în centrul atenției cu cuvinte neplăcute și controversate în predicile sau tratatele sale. De fapt, „mulți dintre adepții săi, precum Calvin și Beza, erau foarte iritați de criticile sale” (Reid, 535). Knox scria fără menajamente atunci când ar fi trebuit să fie mai moderat și mai diplomat. Reverendul Halliday afirmă că, de prea multe ori, „ostilitatea lui Knox față de adversarii săi era necondiționată, iar denunțarea lor era moderată și sălbatică” (Halliday, 170). Knox nu a fost întotdeauna un om pașnic și era chiar considerat „o rușine în culisele puterii” (Halliday, 170). Trăia și vorbea într-un mod extrem, dar datorită curajului său încăpățânat și a voinței sale neclintite, i se atribuie în continuare meritul de a fi adus Reforma scoțiană (cca. 1525-1560).
Faptul că Knox era părtinitor față de femeile regente este greu de contestat; cu toate acestea, dacă misoginia este definită ca o ură universală față de femei, atunci Knox, întrucât singura sa condamnare a femeilor se referă la rolul și autoritatea lor politică, nu merită în mod echitabil această etichetă. Este adevărat că avea o viziune șovinistă asupra femeilor în ordinea ierarhică, dar asta nu înseamnă neapărat că le ura. Mai mult, credința în infailibilitatea literală a Bibliei nu este egală neapărat cu sexismul. Knox a urmat poruncile Bibliei pentru că credea în ele din toată inima. Sinceritatea scopului său i-a oferit, cel mai probabil, privilegiul de a conversa cu monarhii femei aflate la putere (și chiar a reușit să se căsătorească de două ori). Abordarea lui Knox poate că a fost extremă, dar a fost și sinceră.
Având în vedere acest lucru, întrebarea relevantă pare să fie dacă o persoană – indiferent de sexul său – are ceva de oferit comunității și dacă acea persoană, ocupând acea poziție de conducere, le face rău oamenilor aflați în grija și sub îndrumarea sa. Ținând cont de acest lucru (și încercând să nu cedăm prejudecăților postmoderne față de culturile anterioare), structurile sociale adecvate pentru vremea lui Moise sau pentru epoca reverendului John Knox ar putea să nu fie adecvate pentru vremea noastră. Prin urmare, studenții la istorie trebuie să fie atenți să nu condamne categoric toate femeile – sau toți bărbații – pentru ceva făcut de personaje istorice într-un mediu mai puțin progresist din punct de vedere social.
Deși cuvintele condamnatoare ale lui Knox sunt respingătoare pentru urechile postmoderne egalitariste, John Knox era probabil mai puțin șovinist decât îl percep mulți oameni. De-a lungul vieții sale, și spre meritul său, Knox a continuat să dialogheze cu femeile. Poate că a fost un misogin neînțeles, dar, cu toate acestea, a rămas devotat cauzei adevărului și dreptății așa cum le vedea, le citea și le experimenta personal. Reverendul Halliday rezumă importanța lui John Knox când spune: „Era un predicator și scriitor de o abilitate remarcabilă, care a pus lucrurile în mișcare la scară națională prin forța personalității sale, ajungând la întregul popor. Mai puțin evident, dar totuși adevărat, era un pastor” (Halliday, 171). Knox simțea că avea o misiune direct din Biblie și, datorită personalității sale și a experiențelor sale de viață, se simțea obligat să-i ajute (sau să-i forțeze) pe ceilalți să vadă ceea ce el considera adevărul – indiferent de costuri.
