Cuvântul „veterinar” în limba engleză, ce definește un individ care acordă îngrijiri medicale animalelor, provine din verbul veheri din limba latină, ce înseamnă „a trage” și a fost întâi folosit de cei care aveau grijă de „orice animal care lucrează cu jugul” – vite sau cai – în Roma Antică (Guthrie, 1).
Asocierea sintagmei „medicină veterinară” cu Roma a dus la tendința de a începe orice discuție legată de istoria acestei practici fie cu medicul roman Galen (129-216), Hippocrate, „părintele medicinei” grecești sau cu scriitorul Vegetius (sfârșitul secolului al IV-lea- secolul al V-lea), când, de fapt, practica era deja bine stablită pe vremea când aceștia erau în viață.
Este imposibil de spus când și unde a apărut medicina veterinară, la fel cum este imposibil de afirmat cu certitudine unde și când s-a înfăptuit pentru prima dată creșterea animalelor și când au fost domesticiți câinii. Cel mai probabil, o formă a medicinei veterinare a apărut la scurt timp după domesticarea animalelor care este de obicei datată la 12.000- 10.000 î.Hr., deși majoritatea relatărilor – în special cele referitoare la câini – datează acest eveniment mult mai devreme.
Ce este totuși posibil este să observăm o evoluție aproximativă a practicii veterinare în cazul civilizațiilor antice precum China, Mesopotamia, Egipt și India, cu mult înainte ca aceasta să ajungă în Grecia sau Roma, de unde urma să se dezvolte de-a lungul Europei.
Este aproape o certitudine faptul că doctorii din Asia și din Orientul Apropiat practicau medicina veterinară cu mult înainte de crearea înregistărilor scrise care atestă o astfel de practică, însă relatările care există clarifică faptul că scriitorii greci și romani asociați deseori cu epitetul de „Părinte al medicinei veterinare” au contribuit de fapt doar la ceea ce deja fusese stabilit.
Scriitori luminați ai secolului al XVIII-lea nu cunoșteau contribuțiile aduse domeniului ale celor de dinaintea grecilor și a romanilor și, desigur, au pornit de la aceele civilizații; de atunci, învățații au clarificat faptul că scriitorii precum Hippocrate și Vegetius au contribuit mai târziu la medicina veterinară, nu au fost pionierii acestei practici.
Originea mitologică și practica chineză
Așa cum a fost menționat mai sus, nu este posibil să spunem cu certitudine unde s-a practicat pentru prima dată medicina veterinară, însă prima înregistrare documentată provine din China. Unul dintre cele mai faimoase mituri din China antică este legat de zeul Fuxi (cunoscut de asemenea drept Fu-Hsi, Fu-Shi) și de sora-soția sa Nuwa care au creat umanitatea și care i-a oferit acesteia darurile civilizației. Fuxi este cunoscut drept „îmblânzitorul de boi”, datorită darului său de a domestici animalele, iar dovezile clare ale domesticirii erau deja stabilite pe vremea când satul Banpo prospera (4500-3750 î.Hr.).
Potrivit mitului (așa cum a fost descris în Poveștile clasice ale munților și ale mărilor în 2600 î.Hr., dar se credea că se transmisese pe cale orală cu mult timp înainte), Nuwa a creat fiecare ființă umană cu mâinile sale dar a considerat procesul a fi unul obositor, fiind unul fără sfârșit, și astfel a stabilit căsătoria drept un mijloc prin care oamenii se puteau reproduce. Totuși, acest lucru fiind rezolvat, a devenit evident faptul că creaturile nu puteau supraviețui pe cont propriu, întrucât nu știau cum să aibă grijă de ele, cum să se îmbrace sau să se hrănească. Fuxi i-a învățat pe oameni cum să pescuiască, să vâneze, să scrie, să planteze și să recolteze culturi, să prezică viitorul prin divinizare și, în final, să domestice animalele sălbatice așa încât să nu petreacă prea mult timp să le vâneze.
După domesticirea animalelor, se crede că Fuxi i-a învățat pe oameni cum să se îngrijească. Primele exemple de medicină veterinară din China au legătură cu îngrijirea vitelor și a cailor. Doctorii cunoscuți drept „preoți ai cailor” foloseau acupunctura pentru a trata cu succes caii șchiopi sau cu colici în jurul anului 3000 î.Hr. Practica veterinară s-a dezvoltat din acel moment pentru a include și alte animale și folosirea ierburilor medicinale, a incantațiilor și a diverselor proceduri de tratare a bolilor și a rănilor.
Practica din Mesopotamia
În Mesopotamia, meseria de veterinar fusese deja stabilită până în 3000 î.Hr., iar practica a fost de asemenea asociată cu divinitatea. Zeița sănătății și a vindecării era Gula (de asemenea cunoscută drept Ninkarrak și Ninisinna și asociată cu câinii și aspectele lor protective/vindecătoare) care a instituit arta medicinei împreună cu consortul ei Pabilsag, fiii ei Damu și Ninazu și cu fiica sa Gunurra. Dintre copiii ei, cel care avea cea mai multă influență era Ninazu – asociat cu șerpii (simboluri ale transformării), vindecarea și lumea de dincolo – al cărui simbol era bastonul cu șerpi împletiți, care a fost asociat mai târziu cu Hippocrate și care este astăzi simbolul profesiei medicale.
Cele două tipuri principale de doctori în Mesopotamia erau Asu (un doctor care trata boli sau răni pe baza observației și a tratamentului fizic al simptomelor) și Asipu (ce am putem numi azi „vindecător prin credință” care se baza pe incantanții magice, rugăciuni și ierburi), ambele tipuri putând fi veterinari. Nu exista nicio distincție între cele două – nu se credea că una ar fi fost mai eficientă sau mai legitimă decât cealaltă – așa că tratamentele „naturale” și „supranaturale” împotriva bolilor erau practicate împreună.
Primul veterinar cunoscut după nume este doctorul sumerian Urlugaledinna care l-a slujit pe Ur-Ningirsu (2121-2118 î.Hr.), regele din Lagash, fiul și succesorul marelui rege Gudea (2141-2122 î. Hr.). Potrivit doctorului Saadi F. Al-Samarrai:
[Urlugaledinna] a acordat o atenție deosebită unui aparat format din două mânere din metal atasțate la două corzi răsucite cu doi arbori sau lamine care se îndoaie în sus la vârfurile lor, reprezentând un fel de forceps folosit de către obstreticienii sumerieni în timpul nașterilor dificile. Acest lucru dovedește de asemenea că instrumentele chirurgicale erau folosite pentru deschiderea abceselor și pentru alte operații minore, pe lângă ace și fire pentru suturi.
(129)
Sigiliul cilindric al lui Urlugaledinna – în esență simbolul său – prezintă această pereche de clești împreună cu toigaul lui Ninazu cu șerpii împletiți și se asociază mai mult cu practica veterinară decât cu munca cu oamenii, deși nu sunt disponibile detalii privind modul în care s-a dezvoltat practica sa. Acest lucru este destul de întâlnit în textele mesopotamice, care de multe ori nu iau în seamă cunoștințele publicul legate de acest subiect. Așa cum menționează orientalistul Samuel Noah Kramer:
Existau de asemenea veterinari cunoscuți drept „doctori ai boilor” sau „doctori ai măgarilor”, însă aceștia sunt menționați doar în textele lexicale și nu se știe nimic altceva despre ei.
(Sumerieni, 99)
Orice ar fi făcut acești veterinari timpurii, puseseră bazele practicii destul de bine încât să poată să definească bolile și tratamentele legate de animale până când a fosr redactat codul de legi din Eshnunna în 1930 î.Hr. Acest cod identifică rabia, efectele sale și stabilește amenda pentru stăpânii de căței cu rabie care mușcă pe altcineva. Codul lui Hammurabi (cca. 1754 î.Hr.) îi încadrează pe veterinari într-o clasă separată de doctori și stabilește prețurile pentru serviciile acestora; stabilind clar practica veterinară drept o profesie respectabilă.
Codificarea egipteană
În momentul în care Codul lui Hammurabi a fost gravat la Babilon, veterinarii din Egipt erau deja de mult timp recunoscuți pentru îndemânarea lor și deja scriseseră o lucrarea despre știința veterinară, cunoscută astăzi drept Papirusul Kahun. Datat în perioada Regatului Mijlociu al Egiptului (2040-1782 î. Hr.) și mai specific în timpul domniei lui Amenemhat al III-lea (cca. 1860- cca. 1814 î.Hr.), Papirusul Kahun conține texte legate de diferite subiecte, de la festivaluri ce trebuiau organizate pe teme legate de problemele și tratamentele ginecologice la practica veterinară și diagnosticul bolilor.
Nu ar trebui să fie o surpriză faptul că știința veterinară s-a dezvoltat complet în Egiptul antic, având în vedere că cultura punea un mare preț pe toate tipurile de animale. Deși cultura este în strânsă cu venerarea animalelor, orice vietate fiind considerată sacră, dieta egipteană era aproape în totalitate vegetariană, iar animalele erau onorate prin identificarea cu zeii pământului.
Cercetătoarea Conii Lord notează cum „în calitate de societate bazată pe agricultură, oamenii și animalele din Egiptul antic ar fi împărțit același spațiu în mod normal, de obicei în detrimentul unul altuia” (141). Această apropiere ar fi avut nevoie de o soluție la bolile animalelor în cazul oricărei culturi, motivată pur și simplu de instinctul de autoconservare, dar ar fi apărut mai devreme și în mod proactiv la egipteni, având în vedere respectul lor deosebit pentru animale. De fapt, unii cercetători au argumentat că practica veterinară din Egipt este printre primele din lume, datând cel puțin din timpul Regatului Vechi (cca. 2613-2181), dacă nu chiar mai devreme. Lord menționează că:
Animalele, precum stăpânii lor, ar fi fost foarte predispuși la bolile parazitare, în timp soarele egiptean puternic și furtunile frecvente de praf ar fi reprezentat o cauză a incidenței ridicate a bolilor oculare atât la oameni, cât și la animale. Condițiile de mediu din Egiptul antic ar fi facilitat apariția bolilor la oameni și la animale. (142)
Printe aceste boli se număra tripanosomiaza africană și, în special, nagana (tripanosomiaza animală) care se transmite prin înțepătura muștei țețe. Muștele infectate care înțepau animalele transmiteau după aceea boala la oameni, cauzând „boala somnului”, care putea duce la moarte dacă nu era tratată.
Papirusul Kahun se referă în special la nagana (denumit ushau în lucrare), prescrie tratamente și mai ales menționează importanța spălatului pe mâini înainte, în timpul și după tratarea unui animal infectat. Lucrarea Kahun se referă în principal la tratarea vitelor, dar sunt menționate și păsările, câinii și peștii – toți aceștia fiind animale de companie.
Progresele indiene
Nu se știe dacă știința veterinară egipteană a ajuns în India sau dacă s-a dezvoltat independent în acea zonă, însă în Era Vedică (cca. 1500- 500 î.Hr.) veterinarii reprezentau o profesie stabilă și respectată. Potrivit cercetătorului R. Somvanshi:
Se crede că preoții, ai căror responsabilitate era de a îngriji vitele, au fost primii îngrijitori de animale sau veterinari. Numeroase imnuri vedice prezintă proprietățile medicinale ale ierburilor și faptul că acești preoți erau de asemenea apți de a-și folosi cunoștințele medicale pentru a ține vitele departe de boli. (3)
Marele doctor Sushruta (cca. sec. VII- VI î.Hr.), cunoscut drept „Părintele Medicinei Indiene” și „Părintele Operațiilor Estetice” a dezvoltat tehnicile medicale care erau folosite pentru tratarea atât a oamenilor, cât și a animalelor. Lucrarea sa, Sushruta Samhita (Compendiul lui Sushruta) este considerată cea mai veche lucrare pe tema operațiilor estetice din lume, fiind un clasic al medicinei ayurvedice și baza practicii veterinare din India. Somvanshi notează că:
Animalele primeau îngrijiri medicale bune în India antică. Doctorii care tratau oamenii erau de asemenea pregătiți pentru tratarea animalelor. Tratatele medicale indiene precum Charaka Samhita, Sushruta Samhita și Harita Samhrita conțin capitole sau referințe legate de îngrijirea animalelor bolnave și sănătoase. Existau totuși doctori specializați doar în îngrijirea tuturor animalelor sau doar a unei singure clase de animale; cel mai priceput era Shalihotra, primul veterinar cunoscut din istorie și părintele științei veterinare indiene. (5)
Shalihotra (cca. secolul al III-lea î.Hr.) a fost un doctor care s-a dedicat în întregime îngrijirii animalelor. Lucrarea sa, Shalihotra Samhita, legată de știința veterinară, se bazează pe lucrarea anterioară a lui Sushruta, legată de anatomia omului, fiziologie li tehnici chirurgicale; acestea au fost adaptate pentru îngrijirea animalelor. Pe vremea marelui rege Ashoka (cca. 268- cca. 232 î.Hr.), primul spital veterinar din lume a fost înființat în India, având la bază viziunea prezentată în lucrarea lui Shalihotra.
Progresele grecilor și ale romanilor
Grecii folosesc aceeași paradigmă ca și celelalte civilizații, dezvoltând, fără îndoială, o formă de știință veterinară la scurt timp după domesticirea animalelor, însă unul dintre cele mai cuprinzătoare tratamente pe acest subiect provine de la Hippocrate, care a evidențiat o abordare total empirică a proceselor de diagnosticare și de tratare atât a oamenilor, cât și a animalelor.
Hippocrate a fost primul tămăduitor grec care a susținut că bolile erau cauzate de factorii de mediu, dietă și stilul de viață și că acestea nu erau o pedeapsă de la zei, nici o afecțiune cauzată de spiritele rele sau de morții care nu și-au găsit liniștea. Cu toate acestea, el nu a fost primul din istorie care să facă aceste afirmații, deoarece au fost făcute mult mai devreme de polimatul egiptean Imhotep (cca. 2667-2600 î.Hr.) și mai târziu de Sushruta și Shalihotra în India.
Hippocrate a sugerat că dieta era unul dintre cei mai importanți factori ai menținerii sănătății, la oameni și la animale, precum și exercițiile fizice, expunerea la soare, masajul, relaxarea și îmbunătățirea stării de spirit, aromaterapia și băile regulate. Deși munca sa se centra pe sănătatea oamenilor, aceasta s-a extins și la bunăstarea animalelor. În 130 î.Hr., un bărbat pe nume Metrodorus din Lamia (Tesalia) era cunoscut pentru abiitatea sa de a vindeca animalele pe baza lucrării lui Hippocrate. El era în special cunoscut pentru lucrul său cu caii și era respectat drept chirurg veterinar.
Nu există niciun dubiu că practicile medicale grecești au fost adoptate de către romani și, cel mai faimos, de Galen, care a identificat similitudinea dintre fiziologia umană și cea animală. El era capabil să își trateze pacienții atât de bine datorită cunoștințelor de anatomie dobândite din munca sa cu animalele. El a presupus în mod corect că ceea ce era dăunător pentru animale ar fi fost la fel de dăunător pentru oameni și că ceea ce ar îmbunătăți sănătatea la unii are face-o și pentru ceilalți.
Chiar și așa, munca lui Galen cu animalele este de obicei eclipsată de cea a scriitorului roman Publius Flavius Vegetius Renatus (cunoscut în general ca Vegetius), al cărui Ghid de medicină veterinară (Digesta Artis Mulomedicinae) a devenit lucrarea de referință standard pentru veterinari. Nu se știe nimic altceva despre Vegetius în afara lucrărilor sale care se referă la bolile și tratamentele cailor și ale vitelor.
Cu siguranță îl citise pe Hippocrate, având în vedere că insista asupra aceleași întelegeri de bază pe care trebuia să o aibă un medic veterinar, înainte de a trata un pacient, și anume că boala avea loc în mod natural și că nu era cauzată de influențe divine sau supranaturale. Lucrarea sa i-a făcut pe mulți de-a lungul secolelor să îl considere, deseori în detrimentul altor scriitori romani sau greci, drept „Părintele medicinei veterinare”, datorită amplorii activității sale și a influenței acestuia asupra dezvoltării științei veterinare.
Concluzie
După căderea Imperiului Roman de Apus în 476, și odată cu ascensiunea creștinismului, s-au pierdut cunoștințele veterinare de dinainte. Dr. Earl Guthrie comentează asupra acestui lucru:
Biserica a interzis disecțiile și autopsiile și a confiscat și a distrus majoritatea literaturii legate de medicina veterinară. În acea perioadă nu s-a mai scris nimic nou pe acest subiect. Singura lucrare care a apărut a fost scrisă de arabii din Spania. Datorită iubirii lor pentru cai și priceperea lor la călărit, aceștia erau interesați de bolile cailor.(6)
Lipsa de interes în medicina veterinară provenea din insistențele bisericii medievale conform căreia animalele nu aveau un suflet nemuritor și astfel nu meritau tratamente medicale. Potrivit viziunii bisericii, moartea câinelui sau a pisicii de companie era la fel de puțin importantă ca moartea unei muște sau unui purice. De abia în secolele XII și XIII au început europenii să acorde atenție sănătății animalelor, întrucât aceasta afecta bunăstarea oamenilor. Chiar și așa, acest interes se concetra în special pe sănătatea cailor și a vitelor, caii fiind folosiți în războaie și pentru transport, iar vitele pentru hrană și agricultură. Sănătatea unui animal în sine urma să devină o preocupare mult mai târziu.
Medicina veterinară urma să fie considerată de interes deosebit din nou abia în perioada Iluminismului (cca. 1715-1789). Cu toate acestea, cei care au scris despre acest subiect nu aveau idee despre contribuțiile chinezilor, sumerienilor, indienilor, egiptenilor sau a altora și credeau că grecii și romanii erau primii care au abordat acest subiect. Așadar, era normal ca lucările lui Hippocrate, Galen și Vegetius să fie cele care se studiau în școlile veterinare din Europa.
Primul institut educațional veterinar din Europa a fost înființat în Franța în 1762 de către chirurgul veterinar Claude Bourgelat (1712-1779), drept reacție la numărul imens de vite moarte din cauza ciumei. Studenții de la școala lui Bourgelat au făcut niște descoperiri științifice atât de impresionante, încât regele francez Ludovic al XV-lea (1715-1775) a înființat Școala Regală de Medicină Veterinară în 1765 și alte școli urmau să apară în alte țări europene din 1791 până în 1862, prima școală veterinară din Statele Unite – Colegiul Veterinar din Philadelphia – fiind înființată în 1852.
Bourgelat este de obicei numit „Părintele medicinei veterinare” datorită fondării școlii sale, însă această afirmație, care apare și în zilele noastre, nu ia în considerare înființarea colegiului veterinar din India sub conducerea lui Asoka sau munca medicilor egipteni care au scris lucrarea Kahun. Cel mai recent „Părinte al medicinei veterinare” este bine cunoscutul doctor american Harlan Steele (1913-2013) care este, pe bună dreptate, aclamat pentru înștiințarea publicului cu privirea la îngrijirea și siguranța animalelor.
Deși reușitele doctorului Steele din domeniu sunt de admirat, el – precum și alți doctori din vest dinaintea lui considerați a fi primii din domeniu – nu este nicicum primul. Adevăratul „Părinte al medicinei veterinare” – sau mamă mai bine spus – poate nu va fi niciodată cunoscut, însă practica are o istorie mult mai lungă și mai grandioasă decât se crede în general.
