Compania Engleză a Indiilor de Est (CEIE), cunoscută ulterior drept Compania Britanică a Indiilor de Est, a fost înființată în 1600 în calitate de societate comercială. Având o armată privată imensă și sprijinul guvernului britanic, CEIE a jefuit subcontinentul indian începând cu 1757 până când anarhia a avut nevoie ca guvernul să intervină și să preia posesiunile CEIE în 1858.
CEIE a fost modul prin care Marea Britanie și-a desfășurat politica imperialistă în Asia, și a obținut milioane din comerțul global cu condimente, ceai, textile și opiu. A fost criticată pentru monopolul său, condițiile dure de comerț, corupție și daunele pe care le-a provocat comerțului cu lână. În ultimul dar nu în cel din urmă rând, CEIE a scăpat de conducătorii care îi stăteau în cale, a epuizat fără milă resursele și a reprimat practicile culturale ale oamenilor din vastele sale teritorii. Pe scurt, CEIE a fost “misiunea dificilă a britanicilor” (Faught, 6). Directorii și acționarii CEIE s-au îmbogățit considerabil de mult. India, în schimb, a devenit din ce în ce mai săracă. Fiind mult mai mult decât o societate comercială, CEIE a devenit în cele din urmă un stat într-un alt stat, chiar un imperiu într-un alt imperiu, unul care nu răspundea în fața nimănui, cu excepția acționarilor săi.
Fundația
O cartă regală a creat Compania Engleză a Indiilor de Est pe 31 decembrie 1600 drept o societate pe acțiuni cu răspundere limitată (oamenii investeau capital și primeau o parte din profit), gestionată de un grup de 215 de comercianți și investitori conduși de Contele de Cumberland. Premiată de Elisabeta I a Angliei (1558-1603), carta i-a oferit Companiei dreptul exclusiv de a face comerț cu India, care le-a oferit de fapt monopolul asupra întregului comerț la est de Capul Bunei Speranțe. Pentru a realiza acest comerț, i s-a permis Companiei să “poarte războaie”. Deși CEIE nu deținea monopolul în domeniul său de activitate, i se permite să își exercite suveranitatea în numele Coroanei Engleze și al guvernului.
Trimisul lui Iacob I al Angliei (1603-1625) la curtea lui Jahangir, împăratul Imperiului Mogul (1526-1858), a fost Sir Thomas Roe (1581-1644), el fiind cel care a intrat primul în contact cu comerciantul William Hawkins în 1609. Între 1612 și 1619, Roe a obținut permisiunea pentru ca CEIE să poată construi o “fabrică” sau un punct comercial la Surat, pe coasta vestică a Indiei. Britanicii au ocupat în totalitate portul în 1759, dar a fost transformat în centrul comercial principal al CEIE după ce Coroana Engleză a obținut Bombayul (Mumbaiul) de la portughezi în 1661. Conducătorii altor așezări au fost convinși să îi permită Companiei să creeze mai multe puncte comerciale, astfel crescând în mod constant faima și putere acesteia. Printre punctele notabile se numără Masulipatam (Machilipatnam) și Madras în 1639-1640, iar apoi Hughli în 1658. Calcutta (Kolkata) era o altă bază a CEIE în 1690.
Adăugarea Bombayului pe listă (cedat în mod oficial Companiei în 1668) a avut loc deoarece Charles al II-lea al Angliei (1660-1685) l-a primit drept cadou de nuntă după căsătoria cu Caterina de Braganza (1638-1705), care era fiica lui Ioan al V-lea al Portugaliei (domnie: 1640-1656). Charles, dornic să facă din Compania Olandeză a Indiilor de Est (COIE) un inamic puternic al intereselor olandezilor din Asia, i-a oferit CEIE autonomia de a-și desfășura afacerile așa cum își dorea. COIE fusese înființată la doi ani după CEIE, dar datorită investițiilor mult mai mari din acest domeniu, țara se mândrea cu o flotă navală puternică, care îi permisese să cucerească numeroase posesiuni valoroase ale Imperiului Portughez. COIE a încolțit comerțul lucratic cu condimente din Asia și sursele sale din Indonezia. Așa de mare era dominația COIE, încât CEIE și-a întors privirea lacomă spre India.
Comerțul
CEIE era extrem de implicată în ceea ce urma să fie cunoscut drept “comerț triunghiular”, ce presupunea schimbul de metale prețioase cu produse fabricate în India (în special textile fine) și apoi vânzarea acestora în Indiile de Est în schimbul condimentelor. Condimentele (mai ales piperul) erau apoi livrate la Londra, unde impuneau prețuri destul de mari pentru a face profit care acoperea investiția inițială în metale. Ulterior, CEIE a obținut profituri uriașe din controlul său asupra comerțului cu sare, ceai și vânzării opiului în China. CEIE a importat atât de mult ceai în Marea Britanie, încât a devenit dintr-un bun scump o băutură mai ieftină decât berea locală. Sprijinită de importurile ieftine de zahăr din plantațiile cu sclavi din Caraibe, britanicii au devenit o națiune băutoare de ceai. Trendul s-a răspândit în coloniile din America de Nord, atât de mult încât atunci când au trebuit să plătească taxe pe importurile de ceai, s-a declanșat Partida de ceai de la Boston, care s-a transformat într-o revoluție.
Pentru a obține ceaiul, ce era cultivat atunci doar în China, CEIE dădea la schimb opiu din India. Opiul a fost interzis de către guvernul chinez, dar CEIE făcea rost de el prin alte moduri – o situație care a dus până la urmă la un război între China și Marea Britanie în 1839 (Primul Război al Opiului). Printre bunurile notabile comercializare de CEIE se numărau porțelanul, mătasea, salpetrul (pentru praful de pușcă), indigoul, cafeaua, argintul și lâna. Navele companiei care transportau aceste bunuri în jurul lumii erau bine armate; o navă tipică East Indianman (numele general folosit pentru o navă CEIE) avea un număr formidabil de 30-36 de tunuri. Din fericire pentru CEIE, Marina Regală era capabilă de a controla majoritatea Oceanului Indian. Navele companiei erau identificate datorită steagurilor lor, primul cu dungi roșii și albe orizontale și cu o cruce a Sf. Gheorghe în colț, iar ulterior cu un Union Jack după Actul Unirii din 1707 care a anexat Scoția la Anglia.
Atât de mare era puterea companiei, încât existau proteste în Marea Britanie conform cărora CEIE folosea prea mult argint din economia țării și că importurile masive de textile indiene aduceau pagube comerțului englez cu lână. O reacție la acest lucru a fost cea de a majora taxele vamale pentru importul de bumbac și de a aproba o lege în favoarea lânei, precum cea din ultimul sfert al secolului al XVII-lea care le interzicea englezilor să fie îngropați în orice altceva decât articole de îmbrăcăminte din lână. Legile au fost dezvoltate ulterior și interzicea complet importul cu țesături din lână finisată în Marea Britanie, însă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, materialul era atât de faimos încât a contribuit la crearea unei industrii de manufactură. CEIE a avut succes cu comerțul cu textile la nivel mondial, însă Marea Britanie avea propria producție în fabrici imense de textile aflate în zone foarte populate, precum orașele din Lancashire. În acest sens, CEIE era într-o anumită măsură responsabilă de acest sector al Revoluției Industriale din Marea Britanie.
Erau și multe critici, conform cărora monopolul CEIE asupra comerțului era inechitabil și nu prea în interesul națiunii britanice pe de-a întregul. CEIE a fost dată în judecată de multe ori de către comercianți britanici independenți care își doreau o parte din comerțul din India, însă CEIE a susținut în mod convingător că, strict vorbind, nu deținea monopolul din moment ce aceasta crease comerțul și nu îl preluase din altă parte. CEIE a contribuit la extinderea a ceea ce în ziua de astăzi numim metropole globale precum Mumbai, Singapore și Guangzhou (Canton), și a creat piețe de export noi pentru produsele fabricate în Marea Britanie și în alte părți, însă termenii contractului pe care CEIE i-a stabilit prezentau avantaje doar pentru aceasta.
O altă sursă substanțială de venit provenea din politica CEIE de a percepe chirii în teritoriile ei și de a folosi fără ezitare amenințări și violență la adresa celor care nu respectau această politică. Pe scurt, CEIE era un gigant al comerțului și, asemenea afacerilor mari globale din ziua de astăzi, avea atât prieteni, cât și inamici, dar în general mai mulți inamici.
Un stat în interiorul altui stat
Imperiul Mogul a avut parte de niște beneficii de pe urma acestor acorduri comerciale. Deseori navele de război britanice prestau servicii și contribuiau la protejarea intereselor împăraților pe cale navală. Relația dintre britanici și moguli a fost afectată de marathanii care au pus în dificultate și au cucerit teritoriile mogule din zonele de sud și vest ale Indiei în secolul al XVIII-lea. În plus, întrucât forma hărții politice a Indiei se schimba, CEIE își controla începând cu 1757 propriul teritoriu și a devenit efectiv un stat în interiorul altui stat.
CEIE a făcut investiții de proporție în forțele militare profesioniste și a plătit pentru integrarea unor regimente din armata britanică. În 1763, CEIE avea 6.680 de trupe doar în Bengal, un număr ce a crescut rapid la 129.473 în 1823. Inițial, trupele armatei și ofițerii din CEIE proveneau de oriunde, însă reformele din 1785 au făcut ca doar britanicii să poată să dețină rangul de ofițeri. Majoritatea trupelor era recrutată din rândul țăranilor indieni. Această armată numeroasă a făcut-o pe cea formată din angajații civili ai CEIE să pară mică, armată care număra 3.500 de persoane în 1830.
CEIE a construit fortărețe, avea o marină (Marina Bombay), monede bătute, o arhivă vastă de documente (aflată în prezent în Biblioteca Britanică), avea propriile judecătorii și își păstra închisorile pentru cei care nu respectau regulile. Compania sponsoriza chiar expediții de cercetare de amploare. Consiliul de administrație al CEIE și-a ales membrii din interior, iar admiterea se realiza prin examinări, un proces copiat de alte instituții britanice ulterior. Indienii erau excluși din CEIE. Până în secolul al XVIII-lea, investitorii din CEIE (consiliul proprietarilor) proveneau din toate păturile sociale incluzând bărbați, femei (în special văduve), nobili, politicieni, militari, comercianți, administratori, bancheri, profesioniști și investitori mici (inclusiv străini). Toată lumea avea încredere în CEIE și aștepta cu nerăbdare dividenele rezultate din succesul ei constant.
Compania John, așa cum era numită frecvent la acea vreme, a avut perioade de declin, în special atunci când războaiele îi secau resursele sau când comerțul a fost afectat de către restricțiile de comerț, corupție, furturi sau pirați. CEIE cu siguranță nu se putea desfășura de una singură în Asia, din moment ce alte puteri europene își doreau să exploateze comerțul și resursele Indiei. Compania Franceză a Indiilor de Est (fondată în 1664) dispunea de o armată bine antrenată, și, cu ajutorul conducătorilor indieni rivali, a putut să-i pună probleme CEIE. Madras, spre exemplu, a trecut de la controlul britanic la cel francez de două ori. Existau inamici și mai aproape de casă. În 1698, a fost înființată o a doua Companie Britanică a Indiilor de Est, dar s-a contopit cu cea veche în 1709. Noua companie mărită a fost numită în mod oficial Compania Unită a Comercianților din India care desfășoară activități comerciale în Indiile de Est, însă toată lumea o numea Compania Indiei de Est, ca înainte, în afară de corespondența oficială, care o numea Compania Onorabilă a Indiei de Est.
Reglementările guvernamentale
În 1764-1765, după Bătălia de la Buxar, împăratul mogul Shah Alam all II-lea i-a oferit CEIE dreptul de a percepe impozite funciare (dewani) în Bengal, Bihar și Orissa. Acesta era un pas major și se asigura de faptul că compania avea destule resurse încât să își extindă și să își protejeze comercianții, bazele, armatele și navele. CEIE devenise atunci instrumentul imperial oficial al Imperiului Britanic în India, iar nivelul de coordonare dintre numeroasele centre CEIE a fost ceea ce o diferenția de inamicii indieni și europeni. Oameni ca Robert Clive (1725-1774) au construit un imperiu în numele Companiei. Clive al Indiei, așa cum era denumit, a avansat de la funcția de funcționar la cea de guvernator, iar aptitudinile sale militare, demonstrate de victorii precum cea din Bătălia de la Plassey din iunie 1757 în fața nababului din Bengal, le completau pe cele administrative. Clive a redus corupția și a crescut numărul de reglementări astfel încât ceea ce înainte fusese comerț privat semăna atunci cu un control din ce în ce mai mare al guvernului britanic. Chiar și așa, existau în continuare acuzații conform cărora oficialii CEIE se îmbogățeau pe seama intereselor statului britanic – chiar și Clive a fost acuzat de acest lucru. Oficialii CEIE care s-au retras în Anglia și care au dus o viață extravagantă la pensie, datorită averii lor, erau numiți în mod peiorativ “nababi”, o formă denaturată a titlului mogul acordat unui funcționar de rang înalt, “nawab”.
O altă critică, din aceeași zonă cu aceasta, a fost cea conform căreia CEIE nu făcea destule eforturi pentru promova răspândirea creștinismului finanțând biserici și ajutând misionarii. Acest lucru era adevărat, din moment ce compania i-a interzis pe misionari până în 1813. Administratorii aveau grijă să nu facă greșelile pe care le făcuse Imperiul Portughez în legătură cu răspândirea catolicismului, care i-a îndepărtat pe posibilii aliați de alte confesiuni. Acesta era unul dintre aspectele care i-a reamintit Companiei de faptul că era doar o organizație comercială, și nu un stat suveran.
Pe lângă religie, interesele CEIE și cele ale guvernului britanic începeau să se contopească. Actul normativ din 1773 și Actul Indiei i-a oferit guvernului britanic control militar, financiar și politic asupra teritoriilor administrate sub tutela sa de către CEIE. Oficialii CEIE nu mai puteau desfășura comerțul privat și exista mai multă transparență în ceea ce privea conturile și corespondența generală a Companiei. Este posibil ca interesul crescut pe care îl arăta guvernul britanic în legătură cu India să fi rezultat direct din pierderea coloniilor sale din America de Nord în 1783.
Nu exista niciun dubiu că CEIE era o ramură a guvernului britanic, însă relația nu era una unidirecțională. La începutul secolului al XIX-lea, aproximativ 100 de membri ai Parlamentului din Westminster erau de asemenea angajați ai CEIE, așa că tentaculele acestui gigant al comerțului au ajuns în mijlocul puterii politice din Marea Britanie. Warren Hastings (1732-1818) a fost un personaj cheie în istoria CEIE. Promovat în funcția de guvernator general în 1774, mandatul său a fost martorul a numeroase tratate încheiate cu prinți indieni independenți și la înlocuirea unei strategii bazate pe cuceriri cu una care revenea la calitatea originală a Companiei de organizație comercială, în cadrul căreia administrarea era realizată de localnici. Această politică nu a fost totuși de durată, însă CEIE a crescut enorm în timpul mandatului lui Hasting. Hasting era considerat un despot în Anglia, și a fost pus sub acuzare pentru corupție, fiind ulterior absolvit de orice vină; clădirea unui imperiu era în mod clar văzută ca un obiectiv murdar, dar și ca o afacere necesară în cazul în care Marea Britanie voia să fie în competiție cu inamicii europeni.
Cele patru războaie anglo-mysoreze (1767-1799) au dus la acapararea de către CEIE a unor teritorii și mai vaste. Acordul Permanent din Bengal din 1793 a transformat colectorii de impozite (zamindar) în proprietari de pământ, care percepeau acum venituri de la arendașii lor, venituri care erau apoi transferate către CEIE. Ideea era de a stabiliza veniturile din impozitul funciar ale CEIE, dar acest lucru a provocat o perturbare devastatoare a modului de viață agricol tradițional și a dus zeci de mii de oameni la o situație de îndatorare permanentă. Aceasta era marea dilemă a CEIE: cum să obțină cât mai multă bogăție posibilă din India fără a provoca ațâțe cetățenii. Era o problemă cu care urma să se confrunte și Imperiul Britanic atunci când prelua controlul, o schimbare care se apropia tot mai mult pe măsură ce zilele CEIE erau numărate.
Legea Cartei din 1813 a proclamat suveranitatea britanică asupra teritoriilor recent cucerite și a pus capăt în mod oficial monopolului EIC asupra comerțului cu India. În 1819, a fost înființată o bază la Singapore, care, începând cu 1826, a fost administrată împreună cu Malacca și Penang, de pe peninsula Malay, sub denumirea de „Coloniile din Strâmtoarea Malacca”. Aceste achiziții au mascat într-o oarecare măsură problemele financiare cu care se confrunta ceie după criza globală din 1825 și care au necesitat împrumuturi uriașe de la guvernul britanic, împrumuturi care aveau să conducă la reglementări.
Apare apoi o altă figură cheie din istoria CEIE: lordul William Bentinck (1774-1839). Numit guvernator general în 1828, Bentinck a revenit la politica din perioada lui Hastings și s-a concentrat pe expansiune prin tratate, mai degrabă decât prin campanii militare costisitoare. Bentinck era cunoscut și pentru reformele sale sociale și, mai ales, pentru abolirea obiceiului „sati” (cunoscut și sub numele de „suttee”) în 1829. Sati era obiceiul prin care o văduvă hindusă se sacrifica pe rugul funerar al soțului său decedat. Alte reforme au inclus alegerea limbii engleze ca limbă oficială a companiei (până atunci fusese persana), dar, deși acestea au fost probabil bine gândite la Londra, în India au fost considerate, pe bună dreptate, parte a unui proces de anglicizare și creștinizare a subcontinentului.
Legile Cartei din 1833 și 1853 au redus și mai mult puterile Companiei. În 1833, Compania a pierdut monopolul asupra comerțului cu China. În 1853, au fost puse în funcțiune primele linii de cale ferată și telegraf din India. Mandatul marchizului de Dalhousie (1812-1860), guvernator general al CEIE din 1848, a fost marcat de o expansiune agresivă bazată pe cucerirea militară a statelor princiare, în urma căreia vaste teritorii – în special Punjabul și partea de jos a Birmaniei – au fost adăugate la portofoliul de proprietăți al CEIE după cele două războaie anglo-sikh (1845-1849). Această politică hiperagresivă poate că a avut succes pe termen scurt, dar s-a întors împotriva Companiei în mod spectaculos.
Preluarea puterii de către guvern
În perioada 1857-1858 a avut loc prăbușirea Imperiului Mogul și desființarea oficială a Companiei Britanice a Indiilor (CEIE), pe măsură ce Coroana Britanică a reprimat Revolta Șipailor (cunoscută și sub numele de „Răscoala” sau „Primul Război de Independență al Indiei”), care s-a răsculat împotriva dominației britanice. Cauzele rebeliunii au fost numeroase și au variat de la discriminarea practicilor culturale indiene până la faptul că prinților indieni nu li se permitea să-și transmită teritoriile unui fiu adoptiv, dar scânteia inițială a venit din partea șipailor. Șipaii erau soldații indieni angajați de CEIE și au protestat, printre altele, împotriva salariilor lor mult mai mici în comparație cu cele ale soldaților britanici din CEIE. La acel moment, CEIE angaja aproximativ 45.000 de soldați britanici și peste 230.000 de șipai. Deși șipaii au preluat controlul asupra unor centre importante precum Delhi, lipsa unui comandament central și a coordonării, precum și resursele superioare ale CEIE și ale guvernului britanic au dus la înfrângerea lor. După ce revolta a fost înăbușită în 1858, Coroana Britanică a preluat în întregime teritoriile CEIE din India, marcând astfel începutul a ceea ce este cunoscut popular drept India Britanică (dominația britanică). La 1 iunie 1874, Parlamentul a dizolvat CEIE în mod oficial. În 1877, regina Victoria a fost proclamată împărăteasă a Indiei, iar dominația britanică a continuat să exploateze toate resursele posibile din India până la obținerea independenței sale din 1947.
