Imperiul Roman, la apogeul său (cca. 117 d.Hr.), a fost cea mai extinsă structură politică și socială a civilizației occidentale. Bazându-se pe fundația pusă de Republica Romană, imperiul a devenit cea mai mare și cea mai puternică entitate politică și militară din lume până la acea vreme și s-a extins constant până la căderea sa (Imperiul Roman de Apus) în anul 476 d.Hr.
Până în anul 285 d.Hr., imperiul devenise prea vast și complex pentru a fi guvernat de la Roma, prin urmare, a fost împărțit în două de împăratul Dioclețian (dom. 284-305): Imperiul de Apus și Imperiul de Răsărit. Perioada imperialistă a Romei începe cu Augustus Cezar (dom. 27 î.Hr.–14 d.Hr.), când acesta a devenit primul împărat al Romei, și a luat sfârșit în Vest când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus (dom. 475–476), a fost înfrânt de regele germanic Odoacru (dom. 476–493).
În Est, civilizația romană a continuat să existe sub denumirea de Imperiul Bizantin până la moartea lui Constantin al XI-lea (dom. 1449–1453), când Constantinopolul a căzut în mâinile turcilor otomani în anul 1453. Influența Imperiului Roman asupra civilizației occidentale a fost profundă prin contribuțiile sale de durată în aproape fiecare aspect al culturii europene.
Dinastiile timpurii
În urma bătăliei de la Actium din anul 31 î.Hr., Gaius Octavian Thurinus, nepotul și moștenitorul lui Iulius Caesar, a devenit primul împărat al Romei care și-a luat numele de Augustus Caesar. Deși Iulius Caesar este adesea considerat primul împărat al Romei, acest lucru este incorect, pentru că el nu a deținut niciodată titlul de 'Împărat', ci mai degrabă 'Dictator', un titlu pe care Senatul nu a putut să nu i-l acorde, deoarece Cezar deținea puterea militară și politică supremă la acea vreme. În schimb, Senatul i-a acordat de bunăvoie lui Augustus titlul de împărat, oferindu-i cu generozitate laude și putere pentru că acesta a învins dușmanii Romei și a adus stabilitatea mult necesară.
Augustus a condus imperiul din anul 27 î.Hr. până în anul 14 d.Hr., când a murit. În acea perioadă, așa cum a spus el însuși, „am găsit Roma un oraș de lut și am lăsat un oraș de marmură”. Augustus a reformat legile orașului și, prin extensie, pe cele ale imperiului și a securizat granițele Romei. În timpul domniei lui au fost inițiate vaste proiecte de construcție (realizate în mare parte de credinciosul său general Agrippa (1. 63-12 î.Hr.), care a construit primul Panteon) și a asigurat imperiului un nume durabil, ca unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cea mai mare putere politică și culturală din istorie. Octavian Augustus a instituit Pax Romana (Pacea Romană), cunoscută și sub numele de Pax Augusta, perioadă de pace și prosperitate nemaicunoscută până atunci și care avea să dureze peste 200 de ani.
După moartea lui Augustus, puterea a fost preluată de moștenitorul său, Tiberius (dom. 14 și 37 d.Hr.), care a continuat multe dintre politicile împăratului Augustus, dar i-au lipsit tăria de caracter și viziunea care l-au definit atât de mult pe Augustus. Această tendință avea să continue, mai mult sau mai puțin constant, în timpul împăraților Caligula (dom. 37-41), Claudius (dom. 41-54) și Nero (dom. 54-68). Acești cinci împărați ai imperiului au făcut parte din Dinastia Iulio-Claudiană, datorită celor două nume de familie din care descind (fie prin naștere, fie prin adopție), Iulius și Claudius.
Deși Caligula a devenit cunoscut pentru depravarea și aparenta sa nebunie, în primii ani de domnie a realizat o serie de proiecte lăudabile; succesorul său, Claudius, a extins puterea și teritoriul Romei până în Britania, însă nu la fel se poate spune și despre domnia lui Nero. Caligula și Claudius au fost amândoi asasinați în timpul funcției (Caligula de propria Gardă Pretoriană, iar Claudius, aparent, de soția sa). Sinuciderea lui Nero a pus capăt dinastiei Iulio-Claudiene și a inițiat o perioadă de tulburări sociale cunoscută sub numele de Anul celor Patru Împărați.
Acești patru împărați au fost Galba, Otho, Vitellius și Vespasian. După sinuciderea lui Nero în 68 î.Hr., Galba a preluat puterea (69 î.Hr.), dar imediat după aceea s-a dovedit nepotrivit pentru această responsabilitate. A fost asasinat de Garda Pretoriană. Otho a preluat puterea imediat, chiar în ziua morții lui Galba, iar înregistrările antice indică faptul că se aștepta ca acesta să fie un împărat mai bun. Generalul Vitellius, însă, a căutat puterea pentru sine, inițiind scurtul război civil care s-a încheiat cu sinuciderea lui Otho și numirea lui ca împărat.
Vitellius nu s-a dovedit mai bun decât fusese împăratul Galba. Imediat după ce a fost investit, a început un maraton de distracții și ospețe în detrimentul îndatoririlor sale ca împărat. Legiunile l-au declarat pe generalul Vespasian împărat și au mărșăluit asupra Romei. Vitellius a fost ucis de oamenii generalului ales împărat, iar Vespasian (dom. 69-79 d.Hr.) a preluat puterea la exact un an de la ziua în care Galba urcase pe tron pentru prima dată.
Vespasian este fondatorul dinastiei Flaviane, care s-a caracterizat prin proiecte masive de construcții, prosperitate economică și expansiune a imperiului. Domnia lui Vespasian a fost prosperă, după cum o demonstrează proiectele de construcții, inițiate de acesta, care au inclus și construcția inițială a Amfiteatrului Flavian (celebrul Colosseum din Roma), finalizată de fiul său, Titus (dom. 79-81 d.Hr.). Începutul domniei lui Titus a fost martorul erupției Muntelui Vezuviu din anul 79, care a îngropat orașele Pompei și Herculaneum.
Sursele antice sunt la unison în laudele lor pentru modul în care Titus a gestionat acest dezastru și pentru marele incendiu al Romei din anul 80. Titus a murit de febră în anul 81 d.Hr., fiind succedat la tron de fratele său, Domițian (dom. 81-96 d.Hr.).
Domitian a extins și a securizat granițele Romei, a reparat daunele provocate orașului de marele incendiu, a continuat proiectele de construcție inițiate de fratele său și a îmbunătățit economia imperiului. Chiar și așa, metodele și politicile sale autocratice l-au făcut nepopular în rândul senatorilor de la Roma, unde a sfârșit asasinat în anul 96.
Cei Cinci Împărați Buni
Succesorul lui Domițian a fost consilierul său, Nerva, care a fondat dinastia Nervano-Antoniană, care a domnit la Roma între 96 d.Hr. și 192 d.Hr. Această perioadă este marcată de o prosperitate sporită datorită împăraților cunoscuți sub numele de Cei Cinci Împărați Buni ai Romei. Între 96 și 180, cinci bărbați excepționali au domnit succesiv și au adus Imperiul Roman la apogeu:
- Nerva (dom. 96 -98 d.Hr.)
- Traian (dom. 98-117 d.Hr.)
- Hadrian (dom. 117-138 d.Hr.)
- Antoninus Pius (dom. 138-161 d.Hr.)
- Marcus Aurelius (dom. 161-180 d.Hr.)
Sub conducerea lor, Imperiul Roman a devenit mai puternic, mai stabil și s-a extins ca dimensiune și anvergură. Lucius Verus și Commodus sunt ultimii doi membri ai dinastiei Nervano-Antoniene. Verus a fost co-împărat cu Marcus Aurelius până la moartea acestuia în 169 și se pare că nu a fost la fel de eficient. Commodus (dom. 180 și 192), fiul și succesorul lui Aurelius, a fost unul dintre cei mai degradanți împărați pe care i-a văzut vreodată Roma și este universal descris ca satisfăcându-și propriile capricii în detrimentul imperiului. Acesta a fost strangulat de partenerul său de lupte în timp ce se îmbăia, în anul 192, punând capăt dinastiei Nervano-Antoniene și aducându-l la putere pe prefectul Pertinax (cel care, probabil, a orchestrat asasinarea lui Commodus).
Dinastia Severilor
Pertinax a avut o domnie scurtă, fiind asasinat doar după trei luni de la urcarea pe tron. Acesta a fost urmat la tronul imperiului, într-o succesiune foarte rapidă, de alți patru împărați în perioada cunoscută sub numele de Anul celor Cinci Împărați, care a culminat cu ascensiunea la putere a lui Septimus Severus. Severus (dom. 193-211) a fondat dinastia Severilor, i-a învins pe parți și a extins granițele imperiului. Campaniile sale din Africa și Britania au fost ample și costisitoare și au contribuit la problemele financiare cu care s-a confruntat Imperiul ulterior. Severus a fost succedat de fiii săi, Caracalla și Geta, până când Caracalla l-a ucis pe fratele său.
Caracalla a domnit până în 217, când a fost asasinat de garda sa de corp. Sub domnia lui Caracalla, dreptul la cetățenia romană a fost extins pentru a include toți oamenii liberi din Imperiu. Această acțiune a fost motivată de criza financiară lăsată de Severus. După adoptarea acestei legi, numărul cetățenilor romani din imperiu a crescut semnificativ, cu alte cuvinte, existau mai mulți oameni pe care guvernul central îi putea impozita. Dinastia Severilor a continuat, în mare parte sub îndrumarea și manipularea Iuliei Maesa (numită „împărăteasă”), până la asasinarea lui Alexandru Sever (dom. 222-235) în anul 235, care a aruncat Imperiul în haosul cunoscut sub numele de Criza secolului al III-lea (această criză a durat între 235 și 284).
Două Imperii: Est și Vest
Această perioadă, cunoscută și sub numele de Criza Imperială, a fost caracterizată de numeroase războaie civile , în care diverși lideri militari s-au luptat pentru controlul imperiului. Criza a fost remarcată de istorici și pentru tulburările sociale generalizate și instabilitatea economică (favorizată, în parte, de devalorizarea monedei romane în timpul dinastiei Severilor); criza a culminat cu dizolvarea imperiului și divizarea acestuia în trei regiuni. Imperiul a fost reunificat de Aurelian (dom. 270-275), ale cărui politici au fost dezvoltate și îmbunătățite de împăratul Dioclețian. Pentru a menține ordinea în întregul imperiu, acesta a instituit Tetrarhia (domnia celor patru).
Chiar și în acest format, datorită complexității problemelor și mărimii imperiului, Dioclețian a recurs la o nouă reformă administrativă, împărțindu-l în două, în jurul anului 285, pentru a facilita o administrare mai eficientă și a numit pe Maximian (dom. 286-305), unul dintre ofițerii săi, în funcția de co-împărat. În urma acestei reforme administrative au apărut cele două imperii cunoscute în istorie sub numele de Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit (cunoscut mai târziu și sub numele de Imperiul Bizantin). Principala cauză a acestei crize a fost lipsa de claritate privind succesiunea la tronul imperial. Dioclețian a decretat că succesorii trebuie aleși și confirmați încă de la începutul domniei. Doi dintre acești succesori au fost generalii Maxențiu și Constantin. Ulterior, Dioclețian s-a retras voluntar de la domnie în 305, iar tetrarhia s-a dizolvat pe măsură ce regiunile rivale ale imperiului se luptau între ele pentru hegemonie. După moartea lui Dioclețian, în 311, Maxențiu și Constantin au aruncat din nou imperiul într-un război civil.
Constantin și creștinismul
În anul 312 d.Hr., Constantin l-a învins pe Maxențiu în bătălia de la Podul Milvian, devenind unicul împărat (dom. 306-337, iar puterea supremă între 324 și 337) al celor două imperii, Imperiul de Vest și Imperiul de Est. El a crezut că victoria sa de la Podul Milvian i se datorează intervenției miraculoase a lui Isus Hristos. Cuprins de această convingere, Constantin a inițiat o serie de legi, cum ar fi Edictul de la Milano (313), care impunea toleranța religioasă în întregul imperiu, în mod special, toleranța față de credința care a ajuns să fie cunoscută sub numele de creștinism.
În același mod în care împărații romani anteriori revendicaseră o relație specială cu o zeitate pentru a-și spori autoritatea și statutul (Caracalla cu Serapis, de exemplu, sau Dioclețian cu Jupiter), Constantin a ales persoana lui Isus Hristos. La Primul Sinod de la Niceea (325), el a prezidat adunarea pentru a clarifica credința creștină și a decide asupra unor probleme importante, cum ar fi divinitatea lui Isus și ce manuscrise urmau să fie recunoscute pentru a forma cartea cunoscută astăzi sub numele de Biblia. El a stabilizat imperiul, a reevaluat moneda și a reformat armata, fondând totodată orașul pe care l-a numit Noua Romă pe locul fostului oraș grecesc Bizanț (Istanbulul de astăzi), care a ajuns să fie cunoscut sub numele de Constantinopol.
Constantin este cunoscut și sub numele de cel Mare datorită scriitorilor creștini de mai târziu, care l-au văzut ca un adevărat campion al credinței lor, dar, în același timp, așa cum au remarcat mulți istorici, acest titlu onorific ar putea fi la fel de ușor atribuit și reformelor sale religioase, culturale și politice, precum și priceperii sale în luptă și proiectelor sale de construcții la scară largă. După moartea sa, fiii săi au moștenit imperiul, dar, din păcate, la scurtă vreme după aceasta, s-au angajat într-o serie de conflicte între ei, care amenințau să anuleze tot ceea ce realizase Constantin.
Cei trei fii ai săi, Constantin al II-lea, Constanțiu al II-lea și Constans, au împărțit Imperiul Roman între ei, dar curând au început să se certe pentru autoritatea supremă. În aceste conflicte, Constantin al II-lea și Constans au fost uciși. Constanțiu al II-lea a murit mai târziu, după ce l-a numit pe vărul său Iulian succesor și moștenitor. Împăratul Iulian a domnit doar doi ani, între 361 și 363. În acest timp, a încercat să readucă Roma la gloria ei de odinioară printr-o serie de reforme care vizau creșterea eficienței guvernării.
Ca filosof neoplatonic, Iulian a respins creștinismul și a dat vina pe credință și pe susținerea lui Constantin pentru această religie care a dus la declinul imperiului. În timp ce proclama oficial o politică de toleranță religioasă, Iulian i-a îndepărtat sistematic pe creștini din poziții guvernamentale influente, a interzis predarea și răspândirea religiei și le-a interzis creștinilor serviciul militar. Moartea sa, în timpul unei campanii împotriva perșilor, a pus capăt dinastiei pe care o începuse Constantin. El a fost ultimul împărat păgân al Romei și a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Iulian Apostatul” pentru opoziția sa față de creștinism.
După scurta domnie a împăratului Iovian, care a restabilit creștinismul ca religie dominantă a imperiului și a abrogat diversele edicte ale lui Iulian Apostatul, puterea a fost preluată de împăratul Teodosie I. Teodosie I (dom. 379 și 395) a continuat reformele religioase ale lui Constantin și Iovian cu scopul scoaterii în afara legii a cultelor păgâne din întregul imperiu, a închis școlile și universitățile păgâne și a transformat templele acestora în biserici creștine după ce a proclamat creștinismul religie de stat a Romei în anul 380 d.Hr.
În această perioadă, faimoasa Academie a lui Platon a fost închisă printr-un decret imperial emis de Teodosie. Multe dintre reformele sale au fost nepopulare atât în rândul aristocrației romane, cât și al oamenilor de rând care împărtășeau valorile tradiționale ale practicii păgâne. Unitatea îndatoririlor sociale și a credinței religioase pe care o asigura păgânismul a fost ruptă prin instituirea creștinismului, care a îndepărtat zeii de pe pământ și din societatea umană și a proclamat un singur Dumnezeu care domnea din ceruri.
Acest nou Dumnezeu, spre deosebire de zeii de demult, nu avea niciun interes special pentru Roma - el era Dumnezeul tuturor oamenilor - iar acest lucru a distanțat religia Romei de statul Romei. Anterior, credința religioasă romană era sponsorizată de stat, iar ritualurile și festivalurile contribuiau la consolidarea poziției guvernului în societate. Teodosie I a depus atât de mult efort în promovarea creștinismului încât se pare că și-a neglijat îndatoririle de împărat și va fi ultimul care a condus atât Imperiul de Răsărit, cât și cel de Vest.
Căderea Imperiului Roman
Între anii 376 și 382, Imperiul Roman a purtat o serie de bătălii împotriva goților invadatori, cunoscute astăzi sub numele de Războaiele Gotice. În bătălia de la Adrianopole din 9 august 378, împăratul roman Valens (dom. 364-378) a fost învins. Această înfrângere este considerată de istorici începutul declinului Imperiului Roman de Apus. De-a lungul timpului au fost sugerate diverse teorii cu privire la cauzele căderii imperiului; specialiștii nu au ajuns nici astăzi la un acord universal cu privire la factorii care au declanșat această cădere. Edward Gibbon, în monumentala sa lucrare „Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”, a lansat teoria că creștinismul a jucat un rol esențial în acest proces, prin faptul că noua religie a subminat moravurile sociale ale imperiului, provenite din practicarea păgânismului.
Teoria conform căreia creștinismul a fost una dintre cauzele principale ale căderii imperiului a fost dezbătută cu mult înainte de Gibbon, de către teologul Orosius (sec. al V-lea), care susținea încă din 418 influiența inocentă a creștinismului în declinul Romei. De asemenea, Orosius susține că păgânismul în sine și practicile păgâne au contribuit direct la căderea Romei. Alți factori care au contribuit la căderea Romei includ:
- Instabilitatea politică din cauza dimensiunii imperiului
- Interesul propriu al celor două jumătăți ale imperiului
- Invazia triburilor barbare
- Corupția guvernamentală
- Armatele mercenare
- Dependența excesivă de munca sclavilor
- Șomajul și inflația masivă
O mare parte a imperiului era neguvernabilă, chiar și împărțit în două, îl făcea dificil de gestionat. În timp ce Imperiul de Răsărit prospera , Imperiul de Apus se confrunta cu invaziile barbare și niciunul nu prea se gândea să-l ajute pe celălalt. Roma de Răsărit și de Apus se percepeau mai mult ca niște competitori decât ca niște coechipieri și lucrau în principal în propriul interes. Puterea tot mai mare a triburilor germanice și incursiunile lor constante asupra Romei ar fi putut fi gestionate mai eficient dacă nu ar fi existat corupția guvernamentală, în special în rândul guvernatorilor provinciali, și un tratament mai echitabil din partea romanilor, în general, față de goți.
Armata romană, formată în mare parte din mercenari barbari care nu aveau legături etnice cu Roma, nu mai putea proteja granițele la fel ca odinioară și nici guvernul nu mai putea colecta la fel de eficient taxele din provincii. În plus, deprecierea monedei, începută sub dinastia Severă, a încurajat constant inflația, în timp ce folosirea pe scară largă a sclavilor i-a privat pe cetățenii din clasele inferioare de locuri de muncă, ceea ce a condus la creșterea șomajului. Sosirea vizigoților în imperiu în secolul al III-lea, fugind din calea hunilor invadatori, și rebeliunile lor ulterioare au fost, de asemenea, citate ca un factor care a contribuit la declin.
Imperiul Roman de Apus a fost cucerit oficial pe 4 septembrie 476, când împăratul Romulus Augustulus a fost detronat de regele germanic Odoacru (deși unii istorici datează sfârșitul imperiului în anul 480, odată cu moartea lui Iulius Nepos). Imperiul Roman de Răsărit a continuat sub denumirea de Imperiul Bizantin până în 1453, deși cunoscut la început pur și simplu ca „Imperiul Roman”, nu semăna deloc cu această entitate. Imperiul Roman de Apus avea să fie reinventat mai târziu ca Sfântul Imperiu Roman (962-1806) de către Otto I, dar și această construcție era departe de Imperiul Roman din antichitate și era un „imperiu” doar cu numele.
Moștenirea Imperiului Roman
Invențiile și inovațiile generate de Imperiul Roman au schimbat profund viața oamenilor antici și continuă să fie folosite și astăzi în întreaga lume. Progresele în construcția de drumuri și clădiri, instalațiile sanitare interioare, apeductele și chiar cimentul cu uscare rapidă au fost fie inventate, fie îmbunătățite de romani.
Calendarul folosit în Occident derivă din calendarul creat de Iulius Cezar, iar numele zilelor săptămânii (în limbile romanice) și ale lunilor anului provin, de asemenea, de la romani. Chiar și practica cumpărării sau returnării unor lucruri pe care nu le dorești provine tot de la Roma, ale cărei legi făceau legal posibil ca un consumator să returneze vânzătorului o marfă defectă sau nedorită.
Complexele de apartamente (cunoscute sub numele de insulae), toaletele publice, încuietorile și cheile, ziarele, chiar și șosetele, toate au fost inventate sau dezvoltate de romani, la fel și încălțămintea, sistemul poștal (dezvoltat după modelul persan), cosmeticele, lupa și conceptul de satiră în literatură. În timpul imperiului, au existat evoluții semnificative și în domeniile medicinei, dreptului, religiei, guvernării și războiului.
Romanii erau pricepuți la a împrumuta și îmbunătăți acele invenții sau concepte pe care le-au găsit în rândul populației indigene din regiunile pe care le-au cucerit. Prin urmare, este dificil de spus care este o invenție romană „originală” și care este o inovație a unui concept, tehnică sau instrument preexistent. Se poate spune însă cu siguranță că Imperiul Roman a lăsat o moștenire durabilă, care continuă să influențeze modul în care trăiesc oamenii în zilele noastre.
