Originile celui de-al Doilea Război Mondial pot fi regăsite în tratatul dur de pace încheiat în urma Primului Război Mondial (1914-1918) și în timpul crizei economice din anii '30, în timp ce cele mai imediate cauze au fost invaziile agresive ale Germaniei, Italiei și Japoniei în țările vecine. O Europă slăbită și divizată, o SUA cu politică izolaționistă și o URSS oportunistă erau doritoare de pace, însă politica de concliere a adus doar ce era de temut pentru toată lumea: un război mondial lung și teribil.
Principalele cauze ale celui de-al Doilea Război Mondial au fost:
- Durul tratat de la Versailles
- Criza economică a anilor '30
- Ascensiunea fascismului
- Reînarmarea Germaniei
- Cultul lui Adolf Hitler
- Politica de concilier a puterilor din Vest
- Tratatele de interes comun între puterile Axei
- Lipsa de tratate dintre Aliați
- Expansiunile teritoriale ale Germaniei, Italia și Japoniei
- Pactul nazist-sovietic
- Invazia Poloniei din septembrie 1939
- Atacul japonez asupra bazei navale de la Pearl Harbour
Tratatul de la Versailles
Germania a fost învinsă în timpul Primului Război Mondial, iar victorioșii au stabilit condiții dure pentru a se asigura că unele dintre costurile războiului erau acoperite și pentru a împiedica Germania să devină o amenințare în viitor. Având în vedere că economiile și populațiile europene au fost foarte afectate de război, victorioșii nu au fost indulgenți cu Germania, luând în considerare faptul că aceasta aproape câștigase și industria ei era încă intactă. Germania era în continuare un stat periculos. Totuși, Marea Britanie și Franța nu își doreau o soluție în totalitate punitivă, deoarece aceasta ar fi dus la resentimente îndelungate și ar fi împiedicat-o pe Germania să devină o piața valoroasă pentru exporturi.
Condițiile păcii au fost stabilitate în cadrul Tratatului de la Versailles de pe 28 iunie 1919, semnat de către toți participanții, în afară de URSS. Renania trebuie să fie demilitarizată pentru a acționa drept o zonă tampon între Germania și Franța. Toate coloniile și Saar, o zonă bogată în cărbune din vestul Germaniei, au fost scoase de sub autoritatea germană. Polonia a primit zona industrială din Silezia Superioară și un coridor către mare, care includea Danzig (Gdánsk) și care izola Prusia de Est de restul Germaniei. Franța a recuperat regiunile Alsacia și Lorena. Germania a avut de plătit reparații de război Franței și Belgiei. Ea a avut de asemenea limite impuse asupra forțelor armate și nu putea produce tancuri, avioane, submarine sau cuirasate. În final, Germania trebuie să își asume întreaga responsabilitate, adică vina, pentru declanșarea războiului. Mulți nemți considerau condițiile de pace ca fiind extrem dezonorante.
Tratatul a format nouă țări noi în Europa de Est, o rețetă pentru instabilitate, din moment ce toate își disputau granițele și multe dintre ele conțineau grupuri minoritare care susțineau că erau parte din alte țări. Germania, Italia și Rusia, odată ce și-au revenit financiar după Primul Război Mondial, priveau aceste state aflate în formare cu o invidie imperialistă.
În anii '20, Germania a semnat două tratatea importante. Tratatul de la Locarno din 1925 a garantat granițele vestice ale Germaniei, dar permitea unele modificări în est. Pactul Kellogg-Briand din 1928 a fost semnat de către 56 de țări. Toate marile puteri au promis să nu desfășoare politici extrene utilizând tactici militare. În 1929, reparațiile Germaniei descrise în Tratatul de la Versailles au fost reduse de la 6,6 milioane la 2 milioane de lire sterline. În 1932, reparațiile au fost anulate cu totul. Acest lucru era foarte promițător, dar pe parcursul anilor '30, rețeaua complexă de diplomație europeană a început să se dezvolte rapid pe un fundal de declin economic.
Criza economică
Marea Criză Economică, declanșată de prăbușirea bursei de valori de pe Wall Street din 1929, a rezultat în alte crize în multe țări de-a lungul anilor '30. S-a înregistrat un colaps în ceea ce privea comerțul mondial, prețurile și ocuparea forței de muncă. În Germania anului 1923 exista hiperinflația, ceea ce făcea ca economiile să fie inutile, o lovitură pe care mulți nemți din clasa de mijloc nu au uitat-o niciodată. Împrumuturile regulate din partea SUA (Planul Dawes), pe care se baza economia germană, sau fost oprite. Multe state au adoptat o atitudine ostilă pe fondul prăbușirii comerțului internațional. SUA, cel mai important creditor din lume, a desfășurat o politică izolaționistă. Marea Britanie și Franța se ocupau numai de imperiile lor. Protecționismul și tarifele comericale au devenit o normă.
Germania era determinată să fie autosuficientă și să nu se bazeze pe partenerii comerciali internaționali, o politică ce necesita obținerea de resurse naturale prin ocupare militară. Germania a văzut reînarmarea masivă drept o oportunitate de a ieși din criza financiară, reînarmare care ar fi creat locuri de muncă în fabrici și în forțele armate. Politica presupunea nu doar confecționarea armelor, dar și crearea unei economii destinată războiului total, unde industria de armament era prioritară în ceea ce privea resursele, energia, fabricile și muncitorii pricepuți.
Hitler și Partidul Nazist
Partidele fasciste naționaliste aveau succes în Europa. Din 1922, Italia era condusă de Benito Mussolini (1883-1945), liderul partidului fascist din țară. Din 1939, Spania avea un conducător fascist, generalul Franco (1892-1975). În Germania, Adolf Hitler (1889-1945) era liderul Partidului Socialist Fascist (Partidului Nazist), cel mai mare partid în urma alegerilor din iulie și noiembrie din 1932. Existau partide fasciste chiar și în democrații precum Marea Britanie. Liderii carismatici transformau sentimentele naționaliste populare într-un mod de gândire mult mai sinistru: fascismul. Partidele fasciste, deși nu era exact la fel în toate țările, aveau în comun câteva idealuri. Liderii fasciști își doreau putere absolută și pentru a stabili această ordine puneau accentul pe „conformism, ostilitate față de străini, violența de rutină, dispreț față de cei slabi și ură extremă față de opiniile disidente” (Dear, 274). Inițial, partidele fasciste au câștigat popularitate în calitate de oponenți ai comunismului, ce era văzut ca o amenințare de mulți încă de pe vremea Revoluției Ruse din 1917. Într-adevăr, în țările occidentale, o profundă suspiciune față de comunism a împiedicat formarea unei alianțe politice și militare puternice cu URSS, care ar fi putut în cele din urmî să evite războiul.
Hitler a promit că umilința de la Versailles urma să fie răzbunată și că Germania urma să fie măreață din nou. Mulți nemți credeau că fuseseră trădați de înaltul comandament al armatei în Primul Război Mondial și erau sătuli de seria nesfârșită de guverne de coaliție ineficiente de după război. Hitler, neavând nicio relație cu elita existentă, a oferit un nou început oamenilor, și, mai ales, a promis locuri de muncă și alimente într-o perioadă când șomajul și sărăcia erau la niveluri extrem de ridicate. Partidul nazist a promis o economie dinamică care ar susține expansiunea germană, văzută ca un proiect glorios, promovând virtuțile războiului. Nazismul necesita Lebensraum (spațiul vital) pentru nemți – noi teritorii unde aveau parte de prosperitate. Principalii inamici interni identificați de nazism erau evreii, slavii, comuniștii și sindicaliștii toți oamenii care împiedicau Germania să își atingă întregul potențial pe care îl susțineau naziștii. Nazismul avea nevoie de un conflict internațional, în cadrul căruia nemții puteau să își îndeplinească destinul și să dovedească că sunt rasa superioară. Aceste idei, niciuna dintre ele fiind noi, arătau că războiul era inevitabil. Argumentul conform căruia regimele totalitare aveau nevoie de războaie și că democrațiile liberale necesitau pace pentru a prospera poate părea simplu, dar avea ceva validitate. Hitler a promis că al Treilea Reich urma să dureze 1.000 de ani și, prin intermediul propagandei, spectacolelor și a reprimării violente a ideilor alternative, a fost crezut de mulți pe măsură ce acesta exploata cu pricepere opiniile de lungă durată din Germania și Austria. Așa cum afirmă F. McDonough, „Hitler a fost bateristul unei melodii vechi acompaniate de instrumente moderne” (93).
În ianuarie 1933, președintele german Paul von Hindenburg (1847-1934), rămânând fără opțiuni, i-a cerut lui Hitler să devină cancelar. După ce a zdrobit sistematic orice opoziție, Hitler a început să își pună politica internă în mișcare și a creat un regim totalitar, bazat pe tot ceea ce scrisese în cartea sa Mein Kampf (Lupta Mea) în 1924. Când Hindenbutg a murit în august 1934, Hitler practic a contopit calitățile de președinte și cancelar în cea de führer. Hitler devenise una cu statul, și tot ce îi trebuia pentru a-și îndeplini visul imposibil era o Germanie reînarmată.
Reînarmarea Germaniei
Hitler era determinat să recondiționeze forțele armate ale națiunii. Procesul de reînarmare s-a dezvoltat vertiginos în ciuda restricțiilor impuse de Tratatul de la Versailles, pe care Hitler l-a repudiat în martie 1935. Armata era deja de patru ori mai mare decât era permis. În cele din urmă, puterile occidentale au fost obligate să adopte o abordare de limitare a daunelor. În iunie 1935, s-a semnat Acordul Naval Anglo-German, care a limitat puterea marinei germane la 35% din ce a Marinei Regale și i-a permis lui Hitler să construiască nave gigantice noi, precum cuirasatul Bismarck.
Într-un alt exemplu al cultului lui Adolf Hitler, toți membrii forțelor armate au trebuit să-i jure personal loialitate lui Hitler. Mulțumită reînarmării, Germania scăpase aproape în totalitate de șomaj până în 1938. Hitler își îndeplinise promisiunile făcute poporului german. Noua mașinărie de război a Germaniei presupunea costuri mari. Reînarmarea necesita importuri colosale de materii prime, iar acestea nu mai puteau fi cumpărate pentru mult timp, din moment ce conturile Germaniei au intrat în declin începând cu 1939. Ocuparea teritoriilor unde se găseau aceste resurse părea să fie o soluție simplă. În mod crucial, Germania avea un avantaj în ceea ce privea armamentul față de inamicii săi, însă această situație nu urma să dureze mult. Pentru Hitler, momentul de a acționa era atunci.
Concilierea
Permiterea reînarmării Germaniei era parte din politica din conciliere: acordarea unor concesii rezonabile pentru a evita dezastrul total al războiului. Politica de conciliere, urmărită de Marea Britanie, Franța și Statele Unite, nu însemna obținerea păcii cu orice preț, dar problema acestei politici era că le dădea puterilor agresive impresia că agresiunea lor continuă nu ar conduce neapărat la un război mai amplu. Pentru a analiza aceste etape, trebuie să ne uităm la politicile globale de la începutul anilor 1930.
Liga Națiunilor (predecesoarea Națiunilor Unite de astăzi) a fost înființată după Primul Război Mondial pentru a se asigura că disputele internaționale erau rezolvate și că pacea era menținută. Deși președintele Statelor Unite Woodrow Wilson (aflat la conducere între 1913 și 1921) avea un rol instrumental în formarea Ligii, Statele Unite nu s-au alăturat niciodată, acest lucru afectând serios organizația. Germania s-a alăturat în 1926, dar s-a retras în 1933; Japonia s-a retras în același an. Liga s-a dovedit a fi incapabilă de a-și îndeplini idealurile, cel mai elocvent exemplu fiind eșecul de a împedica invazia Japoniei în Manciuria și invazia Italiei în Abisinia (Etiopia) în octombrie 1935. Hitler cu siguranță urmărea aceste evenimente și lipsa de reacție militară a Ligii cu un interes deosebit, întrucât, odată cu recondiționarea propriilor forțe armate, se pregătea să extindă granițele Germaniei.
Între 1933 și 1935, Hitler urmase o politică externă ambiguă, promițând câteodată că avea intenții de pace. El a provocat confuzie cu astfel de trucuri diplomatice, precum tratatul de pace cu Polonia din ianuarie 1934 și o declarație făcută mai târziu în același an, conform căreia nu avea intenția de a anexa Austria la Reich. Apoi, din 1935, planurile lui au devenit din ce în ce mai clare, deși unii istorici susțin că führerul de fapt nu avea niciun plan, acesta profitând de ocaziile pe care i le ofereau dușmanii lor. Unii istorici afirmă că Hitler nu era complet liber să acționeze cum își dorea, din cauza constrângerilor din cadrul partidului nazist, destul de haotic și divizat în facțiuni.
În martie 1935, regiunea Saar a fost reunificată cu Germania, în urma unui plebiscit. În același an, s-a anunțat introducerea serviciului militar obligatoriu. În martie 1936, Germania a ocupat Renania. În octombrie, Germania și Italia au devenit aliați oficiali ai Axei Roma-Berlin. În noiembrie 1936, Italia și Germania (și ulterior Japonia) au semnat Pactul AntiComintern, un tratat de cooperare reciprocă în ceea ce privea construirea imperiului și un front unit împotriva comunismului. În martie 1938, Hitler a obținut Anschluss, o unificare oficială a Germaniei cu Austria. Motivat de lipsa unui răspuns puternic din partea Ligii, Hitler a ocupat apoi Regiunea Sudetă, zona industrială a Cehoslovaciei care avea o graniță comună cu Germania, pretextul fiind o minoritate germană care era reprimată. Din nou, puterile occidentale nu au avut o reacție militară, deși Franța și URSS semnaseră un tratat de întrajutorare cu cehii. Acordul de la Munchen din septembrie 1938 a fost semnat de Germania, Franța, Italia și Marea Britanie, acord ce recunoștea granițele extinse noi ale Germaniei. URSS nu a fost invitată, o ultimă oportunitate pierdută de a forma un front comun împotriva fascismului – poate că acesta era adevăratul preț al adoptării unei politici de conciliere, excluzând orice alte strategii posibile. Prim-ministrul britanic Neville Chamberlain (în funcție între 1937 și 1940), fluturându-le în față jurnaliștilor o hârtie semnată de Hitler, a declarat cu mândrie că obținuse „pacea cu onoare” (Dear, 597) și că atunci aveam „pace în timpurile noastre” (McDonough, 121). Chamberlain a fost nominalizat pentru pace la Premiile Nobel din acel an.
De ce voiau Marea Britanie și Franța să îl satisfacă pe Hitler? Concilierea era o politică atractivă pentru liderii occidentali, din moment ce ororile ultimului război erau încă prezente în mințile tuturor. Franța, în special, era slabă din punct de vedere politic în acea perioadă, având 16 guverne de coaliție în anii '30. Marea Britanie se temea să își piardă imperiul în urma unui nou război mondial. Opiniile publice din Marea Britanie, Franța și Statele Unite erau complet împotriva războiului și a reînarmării. În plus, nu era deloc sigur că Hitler urma să extindă granițele Germaniei; cu siguranță, promisese să nu aibă nicio altă ambișie decât să revendice teritoriile germane de dinainte de Primul Război Mondial. În final, concilierea, deși nu era considerată de fapt o politică cu șanse de succes, a câștigat timp crucial pentru ca puterile occidentale să urmeze exemplul Germaniei și să se reînarmeze. În Marea Britanie și Franța existau, de asemenea, grupuri de presiune puternice care considerau reînarmarea ca fiind o risipă de resurse în vremuri economice tulburi și care subliniau faptul că Germania era al cincelea client al Marii Britanii în ceea ce privea exporturile. Retrospectiv, s-a dovedit că politica de conciliere a fost o nebunie, din moment ce Hitler dorea să ocupe cât mai mult din Europa, iar istoricul său de încălcări ale tratatelor a demonstrat că negocierile erau inutile. Probabil că menținerea industriei grele cehe în afara controlului german ar fi fost un pretext mai bun pentru izbucnirea războiului decât invadarea Poloniei, însă Marea Britanie, Franța și URSS pur și simplu nu erau pregătite atunci pentru război. Abia în 1939 au început aceste țări să înceapă să își organizeze serios economiile în eventualitatea unui război.
Invadarea Poloniei
În 1939, Germania și Italia au întreprins noi acțiuni semnificative în încercarea lor de a ocupa tot mai mult din teritoriul european. În martie 1939, Germania a anexat Cehoslovacia și Memel (parte din Lituania) la cel de-al Treilea Reich. Extrem de dezgustate de atacurile naziste asupra evreilor germani, puterile occidentale au început atunci să se întrebe dacă negocierea cu astfel de regim poate fi justificată din punct de vedere moral. Conciliera era definitiv moartă.
Pe 31 martie, Marea Britanie și Franța au promis să asigure granițele Poloniei, iar în aprilie acest lucru s-a aplicat și României. Turcia și Grecia au început de asemenea negocieri de protecție reciprocă cu Marea Britanie și Franța. Liderii britanici și francezi au realizat în sfârșit că fasciștii își doreau expansiunea teritorială cu orice preț. Exista deja un război local în curs, Războiul Civil Spaniol desfășurat între 1936 și 1939, care implica în mod direct echipament militar german și italian pe de o parte și ajutor sovietic pe de altă parte. În aprilie, Italia a ocupat Albania. La sfârșitul aceleiași luni, Hitler a repudiat Acordul Naval Anglo-German. În mai 1939, Italia și Germania au semnat o alianță militară, numită „Pactul de Oțel”.
În august 1939, Germania a încheiat un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Pactul Molotov-Ribbentrop (Pact Nazist-Sovietic), numit după ministrul de externe al fiecărui stat. Liderul sovietic Joseph Stalin (1878-1953) era foarte conștient de faptul că Marea Britanie și Franța păreau dispuse să îl satisfacă pe Stalin atâta timp cât aceste se îndrepta spre est, în direcția lui. Posibilitatea unei „securități colective” (Marea Britanie, Franța și URSS lucrând împreună) nu a existat din cauza lipsei de încredere dintre părți. Pactul Nazist-German, în schimb, i-a permis lui Stalin să preia Polonia de est și să țină URSS departe de război pentru o vreme, câștigând timp prețios pentru reînarmare. Poate că, de asemenea, posibilitatea ca Germania să poarte războiul doar în vest împotriva Marii Britanii și a Franței – „cec în alb” oferit de către Stalin lui Hitler – ar fi slăbit suficient de mult toate cele trei țări, astfel încât să nu mai fi fost o amenințare la adresa URSS-ului.
Europa era o cutie cu chibrituri care avea nevoie de o singură scânteie ca să explodeze într-un război. Scânteia a apărut destul de devreme, odată cu invadarea Poloniei de către Germania de pe 1 septembrie 1939. Următoarea zi, Chamberlain l-a avertizat pe Hitler că va urma un război dacă Germania nu se retrăgea. Hitler a ignorat ultimatumul. Pe 3 septembrie, Marea Britanie și Franța, pentru a proteja națiunile libere și independente, i-au declarat război Germaniei. Italia, așteptând în culise să vadă ce se poate întâmpla în avantajul ei, a rămas neutră pentru moment. Lumea aștepta de asemenea cu sufletul la gură să vadă ce urma să se întâmple în continuare. Răspunsul neașteptat a fost...nimic.
Războiul mondial
„Războiul fals”, atunci când Aliații și puterile Axei nu s-au confruntat direct, a durat până în aprilie 1940 când Germania a invadat Norvegia. În mai, Germania a invadat Țările de Jos și Franța. Germania s-a dovedit a fi de neoprit, iar până la sfârșitul lunii iunie, Franța căzuse. În octombrie, Italia a invadat Grecia. În 1941, Germania a ocupat Iugoslavia. Marea Britanie a fost lăsată să se lupte singură pentru supraviețuire până când Germania a invadat URSS în iunie 1941 (Operațiunea Barbarossa).
Războiul s-a transformat într-un conflict mondial atunci când Japonia a atacat flota navală americană de la Pearl Harbour, Hawaii, pe 7 decembrie 1941. Japonia deja invadase estul Chinei sub pretextul amenințării naționalismului chinezesc și a ocupat apoi majoritatea Chinei de sud-est în căutarea gloriei imperialiste și a resurselor naturale, în special a petrolului, al cărui import era restricționat de un embargo al SUA. Japan spera probabil că evenimentele din Europa urmau să prevină apariția oricărei reacții directe împotriva lor, dar Statele Unite s-au alăturat într-un final conflictului. Pacea nu putea fi obținută până când lumea nu trecea prin încă alți patru ani de război lungi și terifianți.
