Deși egiptenii antici sunt deseori descriși ca fiind obsedați de moarte și posaci, ei de fapt apreciau viața și cultura le reflectă credința conform căreia existența erau o călătorie eternă plină de magie. Viața era un cadou de la zei, iar oamenii trebuiau să se bucure de acest cadou cât de mult se putea.
Inscripțiile, operele de artă și alte numeroase obiecte arată clar că viața egiptenilor antici se concentra pe bucuria de a trăi și de a-și face viața demnă de eternitate. Unul dintre modurile în care susțineau această inițiativă este cunoscut tuturor celor din ziua de astăzi: prin sporturi și jocuri.
Multe dintre aceste activități recreaționale se aseamănă cu cele din ziua de astăzi și se practicau cam în același mod. Condiția fizică era o parte importantă a vieții egiptenilor, iar sporturile îi ajutau să își mențină sănătatea și vigoarea. Jocurile erau mai degrabă o activitate intelectuală, precum faimosul Senet care pare că era versiunea lor de dame. Aceste sporturi și jocuri reflectă valorile culturii, în sensul în care erau distractive și dădeau o stare de bine oamenilor.
Recreerea
Egiptenii din toate clasele sociale petreceau mult timp afară de când erau copii. Operele de artă și inscripțiile, precum și scrisorile, prezintă imagini cu copii jucându-se în curte sau pe stradă. Băieții și fetele nu purtau haine până la pubertate, iar figurile din multe picturi fac parte în mod evident din această perioadă.
În tinerețe băieții își purtau, de asemenea, părul într-o singură coadă laterală, restul capului fiind ras, iar acest aspect este descris în multe opere care prezintă oamenii jucându-se în aer liber. Se credea că o copilărie sănătoasă putea să creeze un adult sănătos și productiv, deși, într-o antiteză evidentă cu acest lucru, preoții bogați, scribii și administratorii sunt deseori descriși ca fiind obezi.
Totuși, atletismul și condiția fizică au jucat un rol important în viețile egiptenilor de toate vârstele. Sporturile făceau parte din ziua încoronării regelui, sărbătorirea victoriilor militare, ceremoniile religioase și festivaluri, în timp ce jocurile erau în mod evident un mod răspândit de petrecere a timpului liber, luând în considerare numărul jocurilor de societate și cât de des apăreau în operele de artă. Senet, de fapt, este descris ca fiind jucat de oameni și zei în viața de apoi și se crede că acest joc oglindea călătoria unui individ prin viață către eternitate.
Copiii egipteni se jucau de asemenea cu jucării, iar multe dintre jocurile lor sunt încă folosite de tinerii din ziua de astăzi. Băieții și fetele nu se jucau împreună, iar diferitele sporturi reflectau valorile destinate fiecărui sex: băieții sunt deseori portretizați practicând lupte, canotaj, box sau sporturi de echipă competitive, în timp ce fetele sunt înfățișate jonglând, practicând gimnastică și dansul gimnastic. Fetele și băieții sunt învățați să înoate de la o vârstă fragedă, iar ambele sexe sunt înfățișate practicând acest sport și canotajul.
Jucăriile
Multe dintre jucăriile copiilor egipteni erau similare cu figurinele și păpușile din ziua de astăzi. Egiptoloaga Rosalie David menționează că “copiii mici se jucau cu păpuși în leagăne; jucării sub formă de animale, precum crocodili cu fălci care se mișcau; marionete, inclusic pitici dansatori; zornăitoare și titireze; și arme în miniatură” (330). Aceștia se jucau de asemenea cu figurine de femei și bărbați, care erau făcute din lut sau lemn. O piesă deosebit de complexă din timpul Regatului de Mijloc (2040-1782 î.Hr.) este o figurină (interpretată în general ca fiind o figură feminină) care frământă aluatul (acțiune interpretată de asemenea ca măcinarea cerealelor). Aceasta este o jucărie cu tragere cu o bucată de sfoară atașată la o figurină de lemn care este fixată pe platformă și aplecată peste o pantă, ținând un obiect oval. Când cineva trăgea de sfoară, figurina se mișca înainte și înapoi, ca și cum ar fi lucrat.
Multe jucării erau atașate de bucăți de frânghii sau sfoară. Existau jucării cu cai și calești, cu călăreți din Noul Regat (1570-1069 î.Hr.), confecționate după ce caii și caleștile adevărate fuseseră introduși în Egipt de către hicsoși în timpul celei de-a Doua Perioade Intermediare a Egiptului (1782-1570 î.Hr.). Copiii aveau de asemenea jucării sub formă de pisici, câini, șoareci, broaște și păsări. Una dintre acestea este cunoscută drept Pasărea Saqqara, datată în anul 200 î.Hr., pe care unii teoreticieni o consideră drept dovadă că egiptenii antici înțelegeau aerodinamica. Testele făcute pe modelele Păsării Saqqara au demonstrat că totuși nu sunt eficiente din punct de vedere aerodinamic și că nu au zburat niciodată. Expertul în aviație Martin Gregorie, în urma unor teste îndelungate făcute pe acest model, a concluzionat că acesta era ori o jucărie pentru copii, ori o giruetă.
Păpușile fetelor erau confecționate din pânză și erau umplute cu iarbă, fân și ulterior cu păr de cal. Băieții aveau figurine de atleți și soldați, care erau confecționate din lut, lemn sau pânză umplută. O piesă în special interesantă, din timpul Noului Regat din Egipt, este un câine mecanic, cu o pârghie dedesubt (care cobora din piept), care se mișca când îl apăsa cineva; urcarea și coborârea pârghiei mișcă câinele în față.
Jocurile
Câinii erau printre cele mai faimoase jocuri, demonstrând valoarea pe care o aveau pentru oameni și sunt de asemenea parte dintr-un joc de societate numit Câini și șacali. Jocul era faimos în timpul Regatului de Mijloc din Egipt, iar exemplarul cel mai bine prezervat a fost găsit de Howard Carter (cunoscut pentru descoperirea mormântului lui Tutankhamun) la Teba, datând de pe vremea celei de-a treisprezecea dinastii. Jocul erau jucat pe o tablă de lemn ornată cu cincizeci și opt de găuri, folosind piese de joc confecționate din lemn ascuțit cu capete de câini sau șacali. Scopul jocului putea fi acela de a captura piesele adversarului în timp ce se avansa cu propriile piese, însă aceasta este doar o presupunere.
Unul dintre cele mai vechi jocuri de societate era Mehen (cunoscut și sub numele de Jocul Șarpelui), care datează din Perioada Dinastică Timpurie (3150-2613 î.Hr.) și se juca pe o placă cu un singur picior gravată cu imaginea unui șarpe. Jucătorii foloseau piese de joc sub formă de lei și leoaice, precum și obiecte rotunde, și se crede că scopul era să fii primul care prindea șarpele pe tablă. Nu exista nicio regulă pentru aceste jocuri, așa că orice interpretare a scopului lor este pur și simplu speculativă.
Rosalie David comentează, “este dificil să facem diferența între adevăratele jucării și jocurile lor (al căror scop era acela de a-i amuza și a-i distra pe cei care le dețineau) și “păpușile” sau celelalte figurine folosite în scopuri magice sau religioase” (330). Acesta este cazul jocului Mehen, întrucât putea fi o reprezentare ritualică a Declinului lui Apophis, o ceremonie organizată pentru a împiedica Marele Șarpe să distrugă barca zeului soarelui în timp ce aceasta călătorea prin lumea subterană în timpul nopții. Această posibilitate este sugerată de tablele de joc de Mehen găsite, în care șarpele gravat în partea de sus este segmentat în cercuri, precum Apophis care a fost tăiat în bucăți, dar care tot reprezenta o amenințare la adresa soarelui. Chiar și așa, cercurile pot fi doar spații de pe tablă pentru piesele de joc, fără nicio legătură cu mitul lui Apophis.
Cel mai faimos joc de societate era Senet, care este în general descris în media ca fiind jocul “tipic” din Egiptul Antic (deși Câinii și Șacalii este o mențiune onorifică). Jocul datează din Perioada Timpurie Dinastică și și-a păstrat faima de-a lungul istoriei Egiptului. Senet se juca în două persoane, care stăteau față în față la o tablă de treizeci de metri pătrați, folosind cinci sau șapte piese de joc. Scopul părea să fi fost acela de a muta propriile piese pe partea adversarului, în timp ce îl împiedicai pe celălalt jucător să facă același lucru. Jocul este prezentat în arta din timpul Noului Regat ce îi înfățișa pe membrii familiei regale jucând Senet, cel mai bun exemplu fiind cel al picturii de pe mormântul reginei Nefertati (cca. 1255 î.Hr.), soția lui Ramses al II-lea.
Tablele de Senet au fost găsite în mormintele regale începând cu Perioada Dinastică Timpurie, până în Perioada Târzie a Egiptului Antic (525-332 î.Hr.) și în regiuni de-a lungul granițelor Egiptului, confirmând astfel popularitatea sa. Începând cu perioada Noului Regat, era considerat a fi o reprezentare a călătoriei cuiva din viața de pe pământ până în viața eternă, așa cum sugerează textele, inscripțiile și gravurile de pe adevăratele table de joc. În lucrarea The Egyptian Book of the Dead (Cartea egipteană a morților), Senet este menționat în prima parte a lungii secțiuni Vrăji 17, care arată cât de strâns legat era de viața de apoi și de zei.
Sporturile
Zeii făceau de asemenea parte din meciuri și probe de atletism, întrucât acestea erau deseori incluse în ceremonii religioase și festivaluri. Participanții puneau în scenă lupte simulate între adepții lui Horus și cei ai lui Set pentru a comemora victoria lui Horus și triumful ordinii asupra haosului. Aceste scene incorporau multe dintre sporturile pe care le practicau egiptenii în mod regulat.
Unele dintre cele mai faimoase sporturi erau pescuitul, canotajul, aruncarea suliței, boxul, wrestlingul și gimnastica. Cel mai practicat sport de echipă era hocheiul pe iarbă și un joc ce presupunea tragerea unei frânghii cu un cerc. Tirul cu arcul era de asemenea faimos, dar asociat în principal cu nobilimea și regalitatea. Amenhotep al II-lea (1425-1400 î.Hr.) era un arcaș excelent care “aparent era capabil de a tragă cu arcul într-o țintă solidă din cupru în timp ce era într-un car de luptă” (Wilkinson, 234). Ramses al II-lea (1279-1213 î.Hr.) era de asemenea cunoscut pentru faptul că era un arcaș și un vânător priceput, care s-a menținut într-o formă fizică optimă de-a lungul lungii sale vieți.
Exercițiile fizice erau considerate atât de importante pentru un faraon, încât o parte din festivalul Heb-Sed, organizat după primii 30 de ani de domnie a unui rege cu scopul de a-l întineri, se concentra pe abilitatea de a alerga pe un traseu și de a îndeplini diferite sarcini pe parcurs (inclusiv abilitatea sa de a mânui arcul). Prinții erau încurajați să facă exerciții fizice regulate, în special în Noul Regat, deoarece se aștepta ca ei să conducă armata în bătălii. Egiptologul Toby Wilkinson menționează că:
Activitățile fizice ce necesitau energie au jucat un rol deosebit de important în educația viitorilor conducători. Alergarea, săritul, înotul, canotajul și wrestlingul făceau parte din rutina săptămânală, menită să dezvolte putere, rezistență și spirit de echipă.
(234)
În timp ce exercițiile fizice erau importante pentru regalitate, acestea nu erau o valoare limitată la un anumit statut social. Descrierile legate de sporturi indică faptul că oamenii din orice pătură a societății se bucurau de ele și le practicau des. Regii egipteni erau deseori descriși la vânătoare, însă oamenii de rând erau descriși în competiții de canotaj, întreceri sportive, lupte pe apă, meciuri de handbal și în competiții de sărituri în lungime, pe lângă alte sporturi. Acestea se jucau în același mod în care se joacă și astăzi.
Hocheiul pe iarbă era jucat de două echipe care foloseau ramuri de palmier tăiate, cu capete curbate și o minge făcută dintr-un nucleu de papirus acoperit cu pânză sau piele de animal. Competițiile de jonglare a mingii foloseau același tip de mingi, doar că erau mai mici sau câteodată vopsite în culori diferite. O pictură murală din Mormântul 17 de la Beni Hasan prezintă două fete ce stau față în față jonglând cu pricepere șase bile negre. Pictura se numără printre cele multe găsite în alte morminte, palate și în alte locuri, care reprezintă spontaneitatea și vitalitatea sporturilor egiptene.
Nobilimea nu doar că participa la sporturi, ca toată lumea, ci și se bucura să fie spectator. Printre cele mai faimoase sporturi pe apă se număra cel în care doi oameni se aflau într-o barcă mică care naviga curenții puternici ai Nilului. Competițiile de canotaj și de înot, precum și cele de wrestling și aruncarea suliței, erau sporturi la fel de faimoase în rândul spectatorilor.
Bărbaților le plăceau să urmărească competițiile de dans feminin, concursurile, înotul și canotajul în același mod în care o fac în ziua de astăzi. Cel mai faimos exemplu din literatură este preluat din Papirusul Westcar (datat în cea de-a Doua Perioadă Intermediară, cca. 1782-1570 î.Hr.) și în povestea Sneferu and the Green Jewel (Sneferu și bijuteria verde), cunoscută și sub numele de The Marvel Which Happened in the Reign of King Sneferu (Minunea care a avut loc în timpul domniei regelui Sneferu).
În această poveste, regele se simte deznădăjduit, iar scribul șef îi propune să meargă cu barca pe lac, spunându-i “...echipează-ți barca cu toate frumusețile care se află în camera din palat. Sufletul Domniei Tale trebuie să fie revigorat privind barca navigând în sus și în jos” (Simpson, 17). Regele face așa cum i s-a sugerat, ordonând ca “douăzeci de femei, cu cele mai frumoase forme, cu sâni fermi, cu părul frumos împletit” să îi fie aduse și, după ce petrecea seara cu ele, “sufletul Majestății Sale era mulțumit când le vedea” (Simpson, 17). S-a menționat că plăcerea regelui era întreținută de faptul că toate femeile se dezbrăcau și își împodobeau trupurile cu plase de pescuit, însă aceasta ar fi fost o ținută acceptabilă pentru asemenea activitate, așa cum cineva s-ar schimba în pantaloni scurți pentru a merge cu barca în zilele noastre.
Povestirile
Pe lângă jocurile și sporturile lor, egiptenii se bucurau de o altă formă de recreere la fel de mult, iar aceasta era reprezentată de povestiri. Deși povestea Sneferu and the Green Jewel evidențiază felul în care starea de spirit a regelui este îmbunătățită doar de priveliștea femeilor frumoase care vâslesc pe lac, accentul povestirii se pune pe bijuteria verde care care din părul unei dintre femei și care se pierde în lac. Scribul șef al regelui, care îl acompaniază pe acesta în călătoria sa, despică apa în două și recuperează bijuteria. Povestea relatează cum “apa avea o adâncime de doisprezece coți”, dar scriitorul a rostit vraja sa care a mânuit apa în așa fel încât s-a creat un zid care “însuma douăzeci și patru de coți după ce a revenit la normal” (Simpson, 18). Sigur, povestea amintește de scena din Cartea Exodului din Biblie în care Moise desparte Marea Roșie, iar acest gen de povești, despre magie și minuni, erau printre cele mai îndrăgite de egipteni.
Poveștile despre zei, poveștile despre eroi precum Sinuhe, The Tale of the Shipwrecked Sailor (Povestea marinarului naufragiat), poveștile cu fantome erau toate prezentate la adunări, festivaluri și petreceri. Aceste povești aveau adesea o morală, dar acest lucru nu le diminua valoarea de divertisment sau popularitatea. The Tale of Setna and Taboubu (Povestea lui Setna și Taboubu), de exemplu, era o poveste foarte populară din primul mileniu î.Hr., care relatează cum un prinț, dorind o femeie frumoasă, renunță la tot, inclusiv la familia sa, pentru a o avea. El este însă păcălit și se trezește gol pe stradă, după ce zeița Bastet îi dă o lecție despre respect și prudență.
Această poveste, ca și restul, reflecta valorile culturii, dar avea și scopul de a îmbunătăți sufletul unei persoane, la fel cum sportul menținea o persoană în formă fizică, iar jocurile ofereau relaxare și distracție. Activitățile recreative ale egiptenilor aveau toate același scop, acela de a oferi plăcere, precum și îmbunătățirea condiției fizice și spirituale într-o viață care, dacă era trăită bine, ar fi fost trăită pentru totdeauna în paradisul lumii de dincolo.
