Ziua Morților, cunoscută în limba spaniolă sub numele de Día de los Muertos, este o sărbătoare care celebrează viața şi îi onorează pe cei morți prin tradiții, mâncare, decorațiuni şi activități ale cărui scop este acela de a menține conexiunea dintre cei vii şi cei morți. Ziua Morților îşi are originea în Mexic şi este sărbătorită pe tot globul, începând cu ultimele zile ale lunii octombrie până la începutul lunii noiembrie, spre deosebire de singularul “zi” din numele acesteia. În timp ce unii asociază această sărbătoare cu scheleți jucăuşi, papel picados (“hârtie perfortă”) colorată şi morminte pline de lumânări, aceasta a fost observată într-o anumită măsură în Mexic timp de peste 3.000 de ani, iar tradițiile sunt la fel de variate precum oamenii care o celebrează.
Celebrarea Zilei Morților
În cartea sa Celebrating Latino Folklore: An Encyclopedia of Cultural Traditions (Celebrarea folclorului latino: O enciclopedie a tradițiilor culturale), María Herrera-Sobek notează că “Ziua Morților marchează singură dată din an când morții se pot întoarce, chiar şi pentru câteva ore, pentru a-i vizita pe cei dragi şi a se bucura de plăcerile pe care le aveau în viață” (403). Festivitățile încep de obicei în seara zilei de 31 octombrie şi se termină pe 2 noiembrie, însă unele comunități rurale din Mexic încep de pe 27 octombrie, atunci când morții fără familie sau prieteni pot găsi hrană pentru sufletul lor sub formă de cruste de pâine şi vase de apă atârnate în afara caselor. În cazul acestor comunități, chiar şi cei necunoscuți nu sunt uitați.
Următoarea zi, cei ce sărbătoresc întâmpină sufletele celor care au murit în mod violent şi care pot fi văzuți drept spirite răuvoitoare:
Aceste frici provin din credința aztecă conform căreia calitatea vieții de apoi este dictată de modul în care murim, nu de modul în care am trăit. Din acest motiv, aceste suflete care au murit în accidente, crime sau prin alte moduri violente sunt tratate de la distanță.
(Herrera-Sobek, 404)
Zilele de 30 şi 31 octombrie marchează zilele când comunitățile comemorează şi întâmpină sufletele copiilor, a celor care au murit înainte de a fi botezați şi respectiv după ce au fost botezați. Pe 1 noiembrie, sufletele adulților sunt întâmpinate de familiile lor. Cei dragi, cunoscuți adesea sub denumirea de “morți credincioşi”, sunt întâmpinați cu sunete de clopote bisericeşti şi ofrendas făcute în casă, unde îi aşteaptă cei dragi. Cei ce sărbătoresc curăță, repară şi decorează mormintele, aduc şi împart mâncare şi câteodată ascultă muzică în cimitire. Festivitățile se opresc la prima oră a zilei de 2 noiembrie, când morții care încă se perindă în jurul celor vii se întorc în viața de apoi, câteodată cu ajutorul unor “mimi” mascați a căror sarcină este aceea de a speria sufletele care pot zăbovi în lumea celor vii.
În timpul fiecărei zi de sărbătoare, pe măsură ce sufletele sunt primite, viii crează ofrande, unde prezintă mâncare, flori şi artă vizuală, care adesea include scene sau iconografie cu cranii şi scheleți, care îi ajută să se conecteze şi să le ofere hrană sufletelor morților.
Ofrenda
Ofrenda, ce înseamnă “ofrandă” în limba spaniolă, este o parte specială şi proeminentă a sărbătorii Zilei Morților. Făcute de toți membrii în putere ai familiei, ofrendas sunt de obicei aranjate pe o masă sau platformă, deşi unele sunt dispuse pe niveluri şi seamănă cu o piramidă în trepte, şi au în mod tradițional un acoperământ decorativ. Odată ce suprafața este acoperită, membrii familiei încep să aranjeze cu grijă structurile şi ofrandele.
Ceea ce se pune la final pe ofrandă depinde în totalitate de oamenii care o asamblează şi de sufletele decedaților care primesc ofranda, însă majoritatea ofrandelor includ mâncare, apă, lumânări şi ghirlande din şervețele colorate cunoscute sub numele de papel picados. Alte obiecte din ofrenda pot include flori, poze cu cei decedați, statui cu sfinți, cărți de rugăciuni, dulciuri şi alte lucruri ce amintesc de importanța celor decedați. Călătoria din lumea de apoi pe tărâmul celor vii este în general considerată a fi lungă şi obositoare, aşa că unele familii includ obiecte de igienă personală precum săpun, perii de păr, aparate de ras şi periuțe de dinți în ofrandele lor, ca sufletul celui decedat să se poată reîmprospăta când ajunge la destinație. În plus, ofrendas care comemorează sufletele copiilor pot include jucării noi, lapte sau haine, în timp ce ofrandele sufletelor adulte pot cuprinde băuturile alcoolice preferate şi alte obiecte care reflectă preferințele pe care la avea mortul când era în viață. Pe lângă obiectele puse pe mesele de ofrandă, unele ofrendas vor avea un covor țesut pus în față pentru a le oferi sufletelor un loc de odihnă atunci când ajung. În unele cazuri, familiile construiesc o arcadă – decorată cu flori, de care atârnă mâncare sau frunze de palmier – deasupra ofrandelor.
Ofrendas pot include de asemenea o cruce. Aceste cruci pot reprezenta ideea pan-mexicană a Copacului Vieții. Potrivit acestei idei, copacul sprijină cerul şi crează un fel de cale ce leagă cele trei niveluri ale lumii: “arcada înstelată a raiului, lumea de mijloc pietroasă a pământului, făcută să înflorească şi să rodească prin sângele regilor, şi apele întunecate ale lumii de dedesubt” (Haley & Fukuda 2004, 135). Luând aceste lucruri în considerare, masa de ofrande reprezintă un microcosmos al lumii, masa de deasupra prezentând lumea celor vii, unde se aduc ofrandele, podeaua reprezentând de dedesubt, unde morții se pot odihni, iar arcada reprezintă cerul, care se întinde peste orice.
Potrivit lui Herrera-Sobek, o ofrenda tradițională conține componente simbolice pentru cele patru elemente. Pământul poate fi reprezentat de grâne, inclusiv porumb, care a jucat un rol semnificativ în cultura şi istoria mesoamericane, în special pentru civilizațiile maiaşe, P’urhepecha şi aztece. Aerul poate fi reprezentat pe ofrandă prin șervețelele realizate cu măiestrie a papel picado, care existau înainte de cucerirea spaniolă și care erau inițial o formă de artă aztecă. Confecționate în mod tradițional de artizani pricepuți care taie 50 de foi de şervețel în modele, imagini şi scene complicate, papel picado sunt folosite pentru o gamă largă de festivități în întreaga țară, culorile şi desenele lor fiind făcute pentru a se potrivi la numeroase ocazii. Papel picado-ul creat pentru Ziua Morților include în general imagini cu ofrendas, simboluri religioase şi scheleți sau cranii ce fac diverse activități. Confecționate din hârtie viu colorată, uşoară şi delicată, bannerele asemănătoare dantelei sunt atârnate în fața ofrandelor ca să poată fi mişcate de vânt.
Apa şi focul sunt reprezentate foarte literar pe mesele de ofrandă din Ziua Morților. Familiile lasă apă în containere decorative pentru a le potoli setea sufletelor după lunga lor călătorie. Mulți dintre cei ce sărbătoresc pot chiar să incorporeze apă sfințită în ofrandele lor. În ceea ce priveşte focul, familiile aprind în mod tradițional lumânări pentru fiecare suflet comemorat în acea zi. Lumânările reprezintă speranța şi credința şi sunt lăsate aprinse peste noapte, ca niciun suflet al celor decedați să fie lăsat în întuneric.
Mâncarea
Crearea de ofrande şi în special includerea mâncării în aceste mese de ofrande se bazează pe credința mexicană autohtonă conform căreia, chiar şi după moarte, sufletele au nevoie de hrană. Pentru a satisface această nevoie de hrănire a celor decedați, festivitățile din Ziua Morților includ o serie de diferite mâncăruri. Porumbul, menționat mai sus, este cules în octombrie şi folosit pentru tamales şi gorditas, care sunt adesea adăugate la ofrandă alături de sos mole, pâinici, fructe de sezon şi legume.
Un tip de pâine în special, pan de muertos (“pâinea morților”) este specifică acestei sărbători. Această pâine dulce specială este făcută în mod tradițional cu suc de portocale, semințe de anason şi nucşoară şi este presărată cu zahăr. Este de obicei sub forma unei chifle rotunde şi plate, având deasupra două fâşii de cocă sub formă de oase sau cruce, dar poate fi şi sub forma unei persoane, animal sau inimă, organ care apărea deseori în credința poporului aztec din Mesoamerica de dinaintea cuceririi spaniole.
De departe cel mai faimos fel de mâncare făcut pentru Ziua Morților îl reprezintă craniile decorate din zahăr sau calaveras de azucar. Făcute din zahăr granulat şi praf de bezea şi lăsate să se întărească, aceste dulciuri sunt deseori decorate cu glazuri festive colorate, folie de aluminiu şi paiete care au devenit un simbol faimos al festivităților. Această abundență de mâncare este unul dintre modurile principale prin care cei vii se conectează cu sufletele ce se întorc din viața de apoi. Mexicanii nu cred că mâncarea din ofrendas este de fapt consumată de sufletele celor morți. În schimb, mâncarea reprezintă conexiunea dintre cel decedat şi cei care îl iubesc şi îşi amintesc de el. Pentru cei morți, precum şi pentru cei vii, pregătirile sunt o dovadă de iubire. După ce morții se întorc în viața de apoi, mâncarea făcută în memoria lor devine ofrandă pentru comunitatea prezentă la festivități. În acest fel, hrana menită sufletelor morților contribuie la consolidarea şi menținerea relațiilor dintre cei vii.
Florile
Florile sunt alte obiecte folosite drept elemente decorative în cadrul festivităților din Ziua Morților. Simbolizând concizia vieții, flor de muertos dau o amprentă de frumusețe şi aromă festivităților, şi câteva tipuri de flori sunt în special utilizate în cadrul acestei sărbători. Cel mai faimos exemplu sunt gălbenelele. Gălbenelele sunt cunoscute de civilizația maiaşă sub numele de cempoaxochitl, ce derivă din cuvintele cemposalli (“douăzeci”) şi xochitl (“floare”) din limba nahuatl. Astfel, traducerea aproximativă a termenului este “floare cu douăzeci de petale” sau “douăzeci de flori”. Herrera-Sobek o numeşte “floarea celor 400 de vieți” şi menționează o credință nahua conform căreia gălbenelele fuseseră un cadou din partea zeului soarelui Tonatiuh cu scopul de a-i onora pe cei morți. Viu colorate şi frumos mirositoare, gălbenelele sunt considerate a fi ajutorul sufletelor celor morți, despre care se crede că au simț dezvoltat al mirosului, de a ajunge la ofrandele pregătite pentru sosirea lor. Unele comunități aruncă petale de gălbenele pentru a forma un drum în casele lor de la uşă la ofrenda, sau, în sate mai mici, drumuri care duc la cimitire pentru a-i ajuta pe cei morți să se întoarcă în viața de apoi în urma festivităților.
În timp ce gălbenelele sunt pretutindeni asociate cu această sărbătoare, unele specii de orhidee din familia Laelia, inclusiv L. autumnales, L. albida şi L. gouldiana, sunt originare din Mexic şi sunt utilizate în Ziua Morților de secole întregi. Potrivit Colecției de orhidee a Grădinilor Smithsonian, acest rol a contribuit la cultivarea lor de către localnici şi atribuirea speciilor Laelia de denumiri precum “calaverit”, crinul tuturor sfinților, floarea morților şi floarea sufletelor.
Scheletele
Imaginile şi iconografia cu schelete apar des în timpul festivităților urbane din Ziua Morților, deşi nu atât de des ca în spațiile rurale. Uneori denumiți calacas, scheletele care zburdă în Ziua Morților apar în orice ipostază, de la costume la bomboane, jucării, decorațiuni la ferestre şi presă scrisă. Deşi par macabre, ele sunt descrise cu un ton capricios şi într-un mod care să prezinte defectele şi fragilitatea existenței umane într-o notă mai optimistă. Calacas reprezintă un memento potrivit căruia moartea este o parte inevitabilă a vieții, şi nu ceva de temut sau de venerat. Este posibil ca omniprezența din zilele noastre ale calacas în timpul Zilei Morților să îi fie atribuită operei lui José Guadalupe Posada (1852-1913), care a creat imaginile scheletelor în acțiune îmbrăcate luxos în viața de apoi, cu tonul satiric şi capricios care caracterizează scheletele în versiunile moderne ale Zilei Morților. El a fost inițial angajat pentru a face ilustrații pentru articolele printate numite calaveras (“cranii” în spaniolă), care erau extrem de importante pentru elita şi guvernul mexicane din acele timpuri.
Totuşi, imaginile cu scheleți erau des întâlnite în civilizațiile din Mesoamerica de dinainte de sosirea spaniolilor. Numeroşi zei din religia maiaşă, credința zapotecă şi din religia aztecă, inclusiv zeul aztec Mictlantecuhtli, al cărui nume se poate traduce prin “Stăpânul (tecuhtli) Lumii de dincolo (Mictlan)”, sunt portretizați sub formă de schelete animate. În plus, aceşti zei nu erau priviți cu aceeaşi teamă şi nelinişte cu care erau privite zeitățile htonice. Potrivit lui Mary Miller şi Karl Taube, ei erau priviți cu frică şi batjocură, fiind considerați nemiloşi şi vicleni, dar de asemenea deseori păcăliți sau depăşiți de alți zei şi muritori deopotrivă în mitologiile existente. Miller şi Taube chiar îl descriu pe Mictlantecuhtli ca fiind “pur şi simplu prost şi vulnerabil la jocurile zeilor mai deştepți” (113). Este posibil ca o parte din această sensibilitate să se regăsească în reprezentările moderne ale figurilor scheletice din timpul sărbătoririi Zilei Morților.
Acestea fiind spuse, figurile din Ziua Morților sunt menite să batjocorească moartea ca concept, şi nu pe cei decedați. Calacas sau celelalte iconografii haioase nu sunt prea întâlnite lângă cei care stau de veghe zi şi noapte în timpul acestei sărbători. Umorul acestor reprezentări apar în general în contexte publice şi anonime, nu în cadrul ceremoniilor private dedicate celor dragi plecați dintre noi. Scheletele exuberante care au devenit atât de profund asociate Ziua Morților la nivel superficial reprezintă doar o fațadă a sărbătorii. Reprezentările scheletelor şi a craniilor în timpul Zilei Morților sunt sezoniere, seculare, satirice, comerciale şi realizate pentru cei vii, dar acestea nu iau locul celor care sărbătoresc şi care îşi deplâng şi îşi onorează morții.
Transformarea şi istoria sărbătorii
În timp ce eforturile de transformare şi moştenirea spaniolă din Mesoamerica sunt extrem de complexe, există dovezi conform cărora unele sărbători autohtone au fost reprogramate în mod intenționat pentru a se potrivi cu zilele de sărbătoare a catolicilor, după ce misionarii spanioli au ajuns în America de Sud. Prin acest proces de recontextualizare calendaristică, este posibil ca Ziua Morților, precum multe altele sărbători autohtone, să fi fost supuse sincretismului, odată cu contopirea numeroaselor culturi mesoamericane şi spaniole. Codul Florentin, scris la mijlocul secolului al XVI-lea de către un călugăr franciscan pe nume Bernardino de Sahagún, menționează două zile de sărbătoare aztece, Miccailhuitontli (“Festinul celor mici decedați”) şi Miccailhuitl (“Festinul adulților decedați”), împreună cunoscute sub numele de Tlaxochimaco (“Ofranda de flori”) sau Xocotl uetzii (“Căderea fructelor”). Acestea se țineau în a noua şi a zecea lună din an potrivit calendarului aztec şi au fost reprogramate pentru a coincide cu sărbătorile catolice de Ziua Morților şi Ziua Tuturor Sfinților.
În mod ironic, încercările preoților spanioli de a ajunge la un compromis în legătură cu înlocuirea credințelor autohtone cu cele catolice ar fi jucat un rol activ în păstrarea acestor tradiții. Este important de ținut minte că, cu toate acestea, nu este posibil de identificat clar ideile care au informat şi au influențat această sărbătoare de-a lungul unei perioade atât de lungi. Credințele despre moarte care au abundat culturile mesoamericane înainte de cucerire au introduse ideologii complet diferite, dar câteodată foarte compatibile, iar unele dintre ele sau toate ar fi jucat un rol în crearea festivităților din Mexic de la sfârşitul toamnei.
Printre popoarele indigene din Mesoamerica, unii credeau că oamenii pot muri de trei ori. Prima moarte era cea a corpului fizic, a doua era moartea spiritului, când, într-o anumită măsură, viața se întorcea la origini, îngropată în pământ sau mergând spre soare. A treia moarte, și cea care era cu adevărat un motiv de teamă, era moartea sufletului, încetarea sinelui atunci când nu mai rămânea nimeni în viață care să-și amintească de acel individ sau să-l întâmpine înapoi în lumea celor vii. Ceremoniile și obiceiurile Zilei Morților sunt un mijloc de a evita această moarte finală atât pentru strămoși, cât și pentru cei recent decedați.
