Când ne gândim la Atena antică, este aproape mereu vorba despre orașul clasic. Ne gândim la lucruri precum numeroasele monumente (Panteonul sau Acropole spre exemplu), care înfrumusețează totul, Agora plină de oameni care fac afaceri, discută subiectele de actualitate și bârfesc, precum și la viața intelectuală, artistică și literară, incluzând mari filozofi precum Socrate, Platon și Aristotel, oratori precum Pericle și Demostene și festivaluri care îi onorau pe zei și care reprezentau un punct de atracție pentru oameni. Viața de zi cu zi era ancorată în idealurile de libertate și democrație, iar în secolul al V-lea î.Hr., Atena era o putere imperială neîntrecută în zona mediteraneană.
Însă în 338 î.Hr. viața tuturor grecilor din continent s-a schimbat pentru totdeauna atunci când Filip al II-lea al Macedoniei (359-336 î.Hr.) a învins o armată greacă în bătălia de la Chaeronea (în Boeotia) și și-a impus hegemonia asupra Greciei. În afară de câteva încercări nereușite de a-și redobândi libertatea, grecii au rămas sub conducerea macedonă timp de peste un secol, până când noua putere a lumii mediteraneene, Roma, a absorbit Macedonia și Grecia în imperiul său.
Book Excerpt
Athens After Empire
To many the history of post-Classical Athens is one of decline, but Athens recovered from its perilous position in the closing quarter of the fourth century and became once again a player in Greek affairs, even during the Roman occupation. Athenian democracy survived and evolved and famous Romans, including Julius Caesar and Mark Antony, saw Athens as much more than an isolated center for philosophy. Athens After Empire offers a new narrative history of post-Classical Athens, extending the period down to the aftermath of Hadrian's reign.Lumea elenă
Filip al II-lea a fost asasinat în 336 î.Hr. și a fost urmat la tron de fiul său, Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.). Acesta a murit în Babilon în 323 î.Hr., după ce a învins Imperiul Persan Ahemenid și a ajuns până în India. Cele trei secole de la moartea lui Alexandru până la cucerirea finală a Orientului de către Roma, odată cu cucerirea Egiptului, sunt denumite în mod tradițional drept perioada elenistică. A fost perioada regatelor Siriei Seleucide, Egiptului Ptolemaic, Greciei Antigonale și Pergamonului Atalid; perioada în care deschiderea Orientului către Occident a fost făcută posibilă de cuceririle lui Alexandru, grecii realizând că lumea lor se întindea mai departe de Mediterană; perioada în care limba și cultura greacă s-au răspândit la est; și când marele Muzeu și Biblioteca au făcut din Alexandria epicentrul intelectual și științific al lumii.
Care era locul Atenei în lumea elenistică? Cât de diferită era din punct de vedere militar, politic, economic și cultural de clasicul ei predecesor? Cum erau oamenii și cum interacționau cu liderii macedoneni și romani? Cartea mea se bazează pe aceste întrebări, iar câteva noi răspunsuri recomfortante ies la iveală.
Atena fusese o putere imperială în secolele V și IV î.Hr., însă în perioada elenistică părea să fie doar un oraș de mâna a doua, politicienii săi supunându-se legilor străine, democrația fiind jefuită, economia fiind decimată și chiar instituțiile civice și religioase fiind îngrădite. Sub conducerea macedonă, avusese parte de prezența garnizoanelor în portul Pireu și în oraș, la vedere din Acropole, lăcașul zeiței protectoare Atena.
Odată ce Roma a înfrânt macedonenii în secolul al II-lea î.Hr., Atena a fost supusă Romei. Activitatea de construcții romană, în special, sub conducerea lui Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.) și Hadrian (117-138) ducea Atena și mai departe de ce Pericle numise cu mândrie „școala din Grecia” în cadrul oratoriului său funerar din 430 î.Hr. (Tucidide, 2.41.1). Atenienii au fost martori la copierea unei mari părți din cultura lor de către romani pentru propriile lor foloase și au fost martori la numeroase jafuri pe scară largă a operelor de artă din Grecia, care au fost transportate în Roma pentru a fi expuse în spații publice și private.
Totuși acest peisaj sumbru de declin contrazice realitatea. Acesta este rezultatul ostilității surselor antice, și mai ales, așa cum se observă în lucrarea mea, a tendinței eronate de a compara Atena elenistică cu cea clasică din orice punct de vedere. După Chaeronea, Atena era o forță de temut; oamenii erau rezilienți; s-au luptat cu stăpânii lor macedoneni oricând puteau, și, mai târziu, s-au aliat cu puteri străine împotriva Romei pentru a-și redobândi libertatea.
Totuși, luând în considerare forțele terestre diminuate și lipsa marinei odată puternice, atitudinea curajoasă a oamenilor de sfidare a opresiunii în ciuda unor șanse extrem de mici a fost o trăsătură definitorie a istoriei lor. Astfel, în 268 î.Hr., atenienii și-au unit forțele cu Egiptul și Sparta pentru a-l sfida pe Antigonus al II-lea al Macedoniei, care a fost învins definitiv șapte ani mai târziu. În 229 î.Hr., ei chiar și-au redobândit independența, însă războiul împotriva lui Filip al V-lea al Macedoniei (221-179 î.Hr.) după anul 200 î.Hr. i-a determinat să îi ceară ajutorul Romei. De atunci, viitorul atenienilor a fost legat de acel oraș.
Atena romană
În 146 î.Hr. Roma a anexat Grecia, însă când a apărut oportunitatea de a-și redobândi libertatea în anii 80 î.Hr., atenienii s-au aliat cu Mitridates al VI-lea din Pont (120-63 î.Hr.) împotriva Romei. Această decizie ar duce la cea mai grea perioadă, deoarece în 86 î.Hr. generalul roman Lucius Cornelius Sulla a asediat și a jefuit orașul, provocând pierderi imense de vieți omenești și distrugeri de clădiri.
Însă oamenii și-au revenit, numai ca după să fie parte din căderea Republicii Romane. După ce i-au primit pe Pompei (106-48 î.Hr.) și apoi pe Cezar (100-44 î.Hr.), i-au oferit refugiu lui Brutus după asasinarea lui Cezar în timpul Idelor lui Marte din 44 î.Hr. și lui Marcus Antonius după ce i-a înfrânt pe Brutus și pe Casius la Filippi în 42 î.Hr. După bătălia de la Actium din 31 î.Hr., Atena urma să fie condusă de Octavian (Augustus), însă oamenii nu s-au lăsat intimidați. Atunci când Augustus a vizitat orașul în 21 î.Hr., s-a înfuriat pe faptul că disidenții pătaseră statuia Atenei de pe Acropole cu sânge și o întorseseră cu fața spre vest, ca și cum zeița ar fi scuipat cu dispreț spre Roma.
Un secol mai târziu, sub conducerea lui Hadrian, orașul a revenit în prim-planul lumii grecești, atunci când împăratul roman l-a ales drept centru al unei ligi de orașe din est, numită Panheleion. Atena a renăscut astfel.
Continuitate și schimbare
Atena elenistrică era departe de a fi o simplă continuare a Atenei clasice; istoria sa bogată și variată a continuat, iar statutul său de forță de neoprit din punct de vedere cultural și intelectual, mai ales în ceea ce privește filozofia și retorica, i-a atras pe romani în număr mare în oraș, unii pentru a-l vizita (precum Cicero), alții pentru a studia acolo. Atena nu mai trebuia să trăiască în mod nedrept în umbra predecesorului său mai faimos.
Cartea mea nu se încheie cu data general acceptată pentru sfârșitul perioadei elenistice, anul 30 î.Hr., ci, în mod controversat cu anul 132 d.Hr., odată cu Hadrian. Periodizarea (împărțirea unui interval de timp istoric în perioade și atribuirea unui nume fiecăruia dintre ele) este o sabie cu două tăișuri: este ceva convenabil, dar nu înseamnă că punctele de început și de sfârșit reflectă începutul și sfârșitul, ci doar continuarea acestora cu modificări. Termenul de „elenistic” a fost creat în 1836 de către istoricul german Johann Gustav Droysen deoarece acesta credea că acele trei secole au fost definite de răspândirea Elenismului (limba și cultura grecești) și acest termen s-a păstrat. Dar nu ar trebui să uităm că grecii nu aveau acest concept al timpului și când ne uităm la ce a însemnat Actium și anexarea romană a Egiptului pentru Atena - și pentru Grecia- vedem ceva diferit.
Da, anii 31 și 30 î.Hr. au fost unii cu semnificație pentru Roma, însă până în 31 î.Hr. grecii făcuseră parte din Imperiul Roman timp de peste un secol; Octavian era doar unul din numeroșii conducători romani, iar în Atena nu s-a întâmplat nimic. Acesta îi iertase pe oameni pentru sprijinul oferit lui Antonius și le oferise mult așteptatele grâne, așa cum și Cezar și Antonius îi iertaseră pentru sprijinul oferit inamicilor săi și le oferiseră atâtea cadouri. Este greu de imaginat, atunci, că atenienii (sau grecii) ar fi simțit că Actium, și un an mai târziu căderea Egiptului în mrejele Romei, ar fi reprezentat sfârșitul unei perioade pentru ei.
Pentru mine, inscripția de pe Arcul lui Hadrian spune multe: „Acesta este orașul lui Hadrian, și nu a lui Tezeu.” A existat, desigur, o continuare a stăpânirii romane după Hadrian, dar ceea ce marchează istoria Atenei elenistice nu este doar aflarea sa sub conducere străină, ci și schimbările aduse orașului în sine. Conducătorii elenistici finanțaseră clădiri în Atena (Stoa lui Attalos din Pergamonul din Agora - acum reconstruită - este probabil cel mai faimos exemplu), cu scopul de a înfrumuseța orașul și de le a asigura renumele de binefăcători. Nu acești conducători stăpâneau orașul, ci romanii. Construcțiile sale, în special programul de construcții grandioase ale lui Hadrian (inclusiv finalizarea Templului lui Zeus Olimpian din Atena, a cărui dimensiune impresionantă îți taie respirația astăzi), au avut un impact și mai mare asupra orașului.
Ce, unde și de ce construise Hadrian au fost alegerile lui. Atena, atunci, se transformase aproape într-un oraș de provincie, înainte de a se integra în viața Imperiului Roman târziu. Arcul lui Hadrian este punctul culminant al unei perioade din istoria ateniană care, în opinia mea, trebuie privit ca un bloc unitar, de la Filip al II-lea al Macedoniei la Hadrian, atunci când orașul nu mai era doar „al lui Tezeu”. Atena a avut cu siguranță parte de suișuri și coborâșuri, însă a rămas plin de viață, locuitorii săi fiind mereu rezilienți, cultura sa captivând romanii și impunând respect în lumea greacă și în Roma. Atena Elenistică strălucește încă, dar nu în același mod ca orașul clasic.
