În 1508 Papa l-a însărcinat pe celebrul sculptor și pictor florentin Michelangelo (1475-1564) cu pictarea scenelor de pe tavanul Capelei Sixtine. Pereții capelei fuseseră deja decorați de unii dintre cei mai mari artiști renascentiști, însă după patru ani de trudă, Michelangelo urma să îi întreacă pe toți datorită ambiției și a abilităților sale tehnice, producând una dintre cele mai definitorii lucrări ale artei occidentale din orice secol. Tavanul cu multiple panouri prezintă povestea Genezei de la Creație, la Noe și Marele Potop. În esență, scenele descriu crearea umanității, decăderea acesteia și mântuirea finală.
Angajarea
Capela Sixtină din Complexul Palatului Vatican din Roma a fost inițiată de papa Sixtus al IV-lea (1474-1481). Clădirea a fost terminată de abia în 1481, însă apariția unei găuri masive în tavan în 1504 a necesitat o reparație care a reprezentat, de asemenea, o oportunitate de a adăuga și mai multe opere de artă la un interior deja impresionant și plin de artă. Era nevoie de o lucrare care să fie pe măsura excelenței frescelor de pe pereți care prezintă scene din viețile lui Iisus Hristos și a lui Moise, care au fost create de maeștri precum Sandro Botticelli (1445-1510) și Pietro Perugino (1450-1523). Un bărbat deținea atunci monopolul asupra lumii artistice, un artist deja aclamat pentru picturile și sculpturile sale, în special pentru statuia masivă a lui David din 1504, care era atunci expusă în aer liber în orașul lui natal, Florența. Acest bărbat era Michelangelo di Lodovico Buonarroti, iar papa Iulius al II-lea (1503-1513) era decis să îl angajeze pentru această lucrare.
Proiectarea și tehnica
Iulius al II-lea și Michelangelo deja își uniseră forțele, atunci când artistul fusese însărcinat cu realizarea mormântului papei. Acest proiect, început în martie 1505, nu fusese unul care să decurgă fără probleme. Patronul și artistul au avut conflicte legate de proiectarea grandioasă care includea la acel moment 40 de statui de marmură. Contractele au fost rescrise de nenumărate ori, proiectarea a devenit din ce în ce mai ambițioasă, iar munca a durat mult mai mult decât se credea. La un moment dat, Michelangelo a descris proiectul ca fiind „tragedia mormântului” și în cele din urmă a părăsit Roma; elevii săi urmau să termine lucrarea.
În acest context, este ușor de văzut de ce Michelangelo nu era foarte dispus de a avea un alt proiect cu popa, dar într-un final a acceptat cea mai dificilă sarcină din toată cariera sa ilustră. Contractul a fost semnat în mai 1508, sarcina fiind aceea de a înlocui plafonul original al Capelei Sixtine, pe care se afla un cer albastru pictat cu stele. În schimb, proiectul consta acum în a picta figurile celor 12 apostoli pe marginile tavanului și a umple interiorul cu motive arhitecturale. Cu toate acestea, Michelangelo a renunțat la aceste planuri și a abordat ceva mult mai ambițios, acoperind în întregime un tavan care măsura 39 x 13,7 metri (128x 45 picioare) și care oferea un spațiu de aproape 800 de metri pătrați.
Pe parcursul următorilor patru ani, maestrul urma să lucreze în general singur și destul de des într-o poziție incomfortabilă în vârful unei schele asemănătoare unui pod pe care o proiectase el însuși pentru a-și transpune viziunea în pictură. Pe măsură ce artistul evolua, se mișca cu schela de la intrare la destinația finală, adică peretele altarului. Pe măsură ce se desfășura lucrarea, Michelangelo nu lăsa pe nimeni să îi vadă progresul, nici măcar pe papă, care era nerăbdător să vadă finalizarea acesteia.
În comparație cu alte opere similare ale acelei perioadei, tavanul a fost finalizat într-un timp remarcabil de scurt. Frescele sunt pictate în culori foarte vii, uneori în spații destul de mari. În plus, pentru a ajuta privitorul care se află la câțiva metri sub tavan, Michelangelo a folosit tehnica de a poziționa culorile contrastante una lângă alta. Acest lucru făcea ca unele culori să pară mai deschise decât erau în realitate și creează un efect de umbră, reducând nevoia de a folosi nuanțe mai închise și mai deschise ale aceleiași culori, o tehnică care nu ar fi apreciată atunci când este privită de pe podeaua capelei. Artistul folosește de asemenea tehnici de scurtare și de perspectivă, fiind pe deplin conștient că publicul căruia îi sunt destinate lucrările urma să privească scenele de jos.
Povestea genezei
Tavanul este un ansamblu aproape copleșitor al imagisticii creștine. Pe marginile tavanului se află șapte profeți și cinci sibile, care alternează. Potrivit tradiției creștine, ambele grupuri prevestesc venirea lui Iisus Hristos. Cele cinci sibile sunt reprezentări ale celor din Delphi, Cumae, Libia, Persia și Eritreea. Cei șapte profeți sunt Iona, Daniel, Isaia, Zaharia, Ioel, Ieremia și Ezechiel. Iona merită o mențiune specială, întrucât apare deasupra altarului împreună cu peștele mare care l-a înghițit, iar Michelangelo a realizat figura care pare să cadă pe spate, un efect accentuat doar de faptul că acea zonă specială a tavanului este bombată în față. Asemenea jocuri de perspectivă pot fi observate la numeroase figuri de-a lungul tavanului.
Tot în jurul marginilor, deasupra geamurilor pe lunete semicirculare, se află reprezentări ale strămoșilor tradiționali ai lui Iisus. Cele patru panouri mai mari din colțuri conțin scene ce îi portretizează pe David și Goliat, pe Iudita și Olofern la intrare, împreună cu Moartea lui Haman și pe Moise și Șarpele de Aramă la altar. Colțurile din exterior ale tavanului au secțiuni subțiri de cer pictat pentru a crea iluzia că tavanul conține deschideri spre exterior.
Există nouă panouri centrale principale ce se întind pe lungimea tavanului. Panourile în sine sunt create printr-un cadru arhitectural și sunt realizate în două dimensiuni. Acestea ilustrează cicluri de episoade din cartea Genezei din Biblie, narând Creația până în timpul lui Noe. În mod interesant, crearea Evei reprezintă panoul central, și nu crearea lui Adam, deși s-ar putea datora pur și simplu faptului că scenele sunt în ordine cronologică, începând cu peretele de lângă altar. Cu toate acestea, un argument mai convingător pentru prezența Evei în centrul unei lucrări atât de bine gândite de creator este acela că Eva este prezentată drept echivalentul sau arhetipul Virginei Maria, căreia îi este dedicată Capela Sixtină.
Deși cronologia poveștii biblice începe pe peretele de lângă altar, privitorul trebuie să stea cu fața la altar pentru a vedea scenele în mod corect. Prin urmare, când cineva intră în cameră și merge spre altar, acesta vede povestea desfășurându-se invers, un efect intenționat de derulare care readuce privitorul în momentul Creației. În colțurile fiecărui panou principal se află patru figuri ignudi, nuduri care nu au nicio legătură cu narativa religioasă, dar care portretizează iubirea lui Michelangelo pentru figurile redate cu îndrăzneală în ipostaze dramatice. În ordine, așa cum sunt privite de la intrarea în capelă, panourile sunt:
- Beția lui Noe
- Marele Potop
- Sacrificiul lui Noe
- Ispitarea și alungarea lui Adam și a Evei din Paradis
- Crearea Evei
- Crearea lui Adam
- Separarea pământului de apă făcută de Dumnezeu
- Crearea soarelui, a lunii și a planetelor
- Separarea luminii de întuneric făcută de Dumnezeu
Mai există conflicte între experți cu privire la identificarea precisă a unor figuri. De exemplu, sacrificiul lui Noe poate fi de fapt sacrificiul lui Abel. Această interpretare s-ar potrivi mai bine cu cronologia de pe tavan și cu comentariile biografilor timpurii ai lui Michelangelo. În același timp, relația dintre Noe și Adam este recunoscută și consolidată de către artist. Cei doi bărbați au povești paralele ca progenitori ai umanității și ca decăzuți din har. Această dublare a evenimentelor este reflectată în alegerea lui Michelangelo de a-i reprezenta pe Adam și pe Noe în poziții culcare izbitor de asemănătoare pe panourile Creația lui Adam și Beția lui Noe.
Simpla energie a panourilor Creației este impresionantă. Expresia determinată a lui Dumnezeu, genunchii Lui îndoiți și veșmintele Sale învolburate dau dovadă de forța necesară pentru a crea soarele și planetele, pe care pare să le arunce în orbitele lor cu brațele întinse. Soarele este un detaliu interesant dacă este privit de aproape și s-ar încadra cu ușurință într-o pictură impresionistă. Panoul cu crearea lui Adam îl prezintă de asemenea pe Dumnezeu ca o figură puternică și vibrantă, în largul său, în timp ce Adam, în schimb, este prezentat într-o postură languroasă, așteptând o energie dătătoare de viață de la creatorul său. Momentul crucial este acela când cele două degete se ating, care urmează să se întâmple în scena următoare, are parte de și mai multă forță prin absența totală a elementelor de fundal, o adevărată prăpastie între cele două lumi.
Scara devine și mai mare și li se oferă mai mult spațiu figurilor pe măsură ce ne mutăm de la Noe la acele panouri ce-l înfățișează pe Dumnezeu singur, oferind un alt sentiment de creștere și energie experienței privitorului. Până când ajungem la panoul final, care este, desigur, primul, Dumnezeu este realizat cu mult mai puțină precizie și aproape fără trăsături, devenind o figură contorsoniată de energie pură.
Primirea
Lucrarea a fost un succes imediat pentru aproape oricine a văzut-o, însă au existat câțiva nemulțumiți. Prima obiecție a fost numărul de nuduri și în special reprezentarea organelor genitale în cazul câtorva figuri. Însă acest lucru nu l-a împiedicat pe Michelangelo să fie însărcinat mai târziu cu pictarea întregului perete al capelei cu versiunea sa a Judecății de Apoi. Realizată între 1536 și 1541, această frescă era chiar și mai controversată decât tavanul. Faptul că Iisus nu avea barba Sa obișnuită și părea mai tânăr decât de obicei, precum și apariția mai multor nuduri, i-au deranjat în mod deosebit pe unii membri ai clerului.
În ceea ce privește tehnica artistică, munca lui Michelangelo din Capela Sixtină a fost un pas înainte important pentru dezvoltarea artei occidentale și a fost studiată de artiști de-a lungul secolului al XVI-lea. În secolele următoare, munca lui Michelangelo a fost apreciată pentru ce reprezenta, anume capodopera unui mare artist la apogeul puterilor sale. Imaginea centrală a tavanului cu Dumnezeu printre nori întinzându-se pentru a-i atinge degetul lui Adam a devenit una dintre cele mai reproduse imagini din toate timpurile, iar capela este în continuare printre cele mai vizitate atracții ale Italiei.
La sfârșitul secolului al XX-lea, tavanul a fost curățat cu strictețe pentru a înlătura rezidurile de fum și praful adunate timp de secole, ce ascunseseră fresca în spatele unei cețuri negre groase. O soluție a fost aplicată delicat cu ajutorul unor bețișoare de bumbac și, încetul cu încetul, culorile odată vibrante ale lui Michelangelo au fost readuse la strălucirea de odinioară.
