Asiria

Asiria era regiunea localizată în Orientul Apropiat antic care, sub stăpânirea Imperiului Neo-Asirian, s-a răspândit din Mesopotamia (Iraqul de azi) până în Asia Mică (Turcia de azi) și Egipt. Imperiul și-a început existența în orașul Ashur (cunoscut de sumerieni sub numele de Subartu), localizat în Mesopotamia la nord-est de Babilon, unde comercianții care operau în Anatolia au devenit din ce în ce mai bogați și unde bogăția a dus la creșterea și prosperitatea orașului.

Potrivit unei interpretări a pasajelor din Cartea biblică a Genezei, Ashur a fost înființat de către un bărbat pe nume Ashur, fiul lui Shem, fiul lui Noe, numit după Marele Potop, bărbat care a continuat apoi să înființeze și alte orașe asiriene importante. O poveste mai mult probabilă este aceea că orașul a fost numit Ashur în milenul al III-lea î.Hr. datorită zeității cu același nume; acest nume reprezintă și originea denumirii de „Asiria”. Versiunea biblică a originii denumirii de Ashur apare mai târziu în sursele istorice (Geneza datează cel mai devreme din 1450 î.Hr., cel mai târziu din secolul al V-lea î.Hr.) și pare să fi fost adoptată de asirieni înainte de momentul în care au acceptat creștinismul. Astfel, se crede că această versiune a fost o reinterpretare a istoriei lor timpurii, mai în concordanță cu sistemul de credințe recent adoptat de către creștinii asirieni.

Asirienii erau un popor semitic care inițial vorbeau și scriau în akkadiană înainte ca limba care era mai ușor de folosit, aramica, a devenit mai populară. Istoricii au împărțit ascensiunea și căderea Imperiului Asirian în trei perioade: Regatul Vechi, Imperiul de Mijloc și Imperiul Târziu (cunoscut și sub numele de Imperiul Neo-Asirian), deși trebuie observat faptul că istoria asiriană a continuat după acel moment; există încă asirieni care trăiesc astăzi în regiuni din Iran, nordul Iranului și în alte regiuni. Se consideră că Imperiul Asirian a fost cel mai mare dintre imperiile mesopotame, datorită expansiunii sale și dezvoltării birocrației și a strategiilor militare care i-au permis să se dezvolte și să înflorească.

Vechiul Regat

Deși orașul Ashur exista din mileniul al III-lea î.Hr., ruinele existente ale orașului datează din 1900 î.Hr., dată care în prezent este considerată cea în care s-a fondat orașul. Potrivit inscripțiilor timpurii, primul rege a fost Tudiya, iar cei care îl slujeau se numeau „regi care locuiau în corturi”, sugerând existența unei comunități mai degrabă pastorale decât urbane.

Ashur a fost cu siguranță un centru comercial important chiar și în acele timpuri, deși formă și structura sa exactă nu sunt clare. Regele Erishum I a construit templul din Ashur în cca. 1900/1905 î.Hr., iar aceasta a devenit data acceptată pentru fondarea unui oraș în sine în acea zonă, deși este evident că un fel de oraș trebuie să fi existat acolo înainte de această dată. Istoricul Wolfram von Soden notează,

Din cauza numărului scăzut de surse, se știu foarte puține lucruri despre Asiria din mileniul al III-lea... Asiria făcea câteodată parte din Imperiul Akkad, precum și din Imperiul Neo-Sumerian. Sursele noastre principale pentru această perioadă sunt miile de scrisori și documente asiriene găsite în coloniile comericale din Cappadocia, dintre care cea mai importantă era Kanesh (actualul Kultepe). (49-50)

Colonia comercială Karum Kanesh (portul Kanesh) era printre cele mai lucrative centre de comerț din Orientul Mijlociu antic și cu siguranță cel mai important pentru orașul Ashur. Comercianții din Ashur mergeau în Kanesh, dezoltau afaceri și, după ce îi puneau la conducere pe cei mai de încredere angajați (de obicei membrii familiei), se întorceau în Ashur și își supravegheau afacerile de acolo. Istoricul Paul Kriwaczek notează:

Timp de generații întregi, comerțul din Ashur a prosperat, iar unii comercianți au devenit extrem de bogați - milionari din Antichitate. Totuși, nu toate afacerile funcționau doar cu membrii familiei. Ashur dispunea de un sistem bancar sofisticat și o parte din capitalul care finanța comerțul din Anatolia provenea din investițiile pe termen lung făcute de speculanți independenți în schimbul unei proporții specificate contractual din profituri. Un asirian din Antichitate ar recunoaște imediat aproape tot ce ține de piețele de mărfuri de astăzi. (214-215)

Ascensiunea orașului Ashur

Profitul generat din comerțul din Karum Kanesh le-a oferit oamenilor din Ashur stabilitatea și securitatea necesare pentru expansiunea orașului și astfel a pus bazele ascensiunii imperiului. Comerțul cu Anatolia era la fel de important pentru aprovizionarea cu materii prime pe care asirienii puteau să le folosească pentru a-și perfecționa meșteșugul fierăriei. Armele din fier ale armatei asiriene s-au dovedit a fi un avantaj în cadrul campaniilor în care s-a cucerit întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Înainte ca acest lucru să se întâmple, totuși, situația politică trebuia să se schimbe.

Oamenii cunoscuți drept hurieni și locuitori din Hatti dominau regiunia Anatoliei, iar Ashur, situată mai la nord de Mesopotamia, a rămas în umbra acelor civilizații mai puternice. Pe lângă poporul din Hatti, exista poporul amorit care s-a așezat rapid în zonă și care a obținut mai multe pământuri și resurse. Regele asirian Shamashi Adad I (1813-1791 î.Hr.) i-a alungat pe amoriți și a securizat granițele Asiriei, făcând din Ashur capitala regatului său. Locuitorii din Hatti și-au continuat dominația în zonă până când au fost invadați și asimilați de către hitiți în cca. 1700.

Totuși, cu mult înainte de acel moment, nu au mai reprezentat o amenințare așa mare precum orașul din sud-vest care obținea din ce în ce mai multă putere: Babilon. Amoriții au fost o putere crescândă în Babilon pentru cel puțin 100 de ani, până când regele amorit numit Sin Hammurabi (1792-1750 î.Hr.) a urcat pe tron și a subjugat teritoriile asirienilor. Cam în aceeași perioadă comerțul dintre Ashur și Karum Kanesh a luat sfârșit, întrucât Babilonul a devenit o putere importantă în regiune și a repluat controlul asupra comerțului cu Asiria.

La scurt timp după moartea lui Hammurabi în 1750 î.Hr., Imperiul Babilonian s-a destrămat. Asiria a încercat din nou să stăpânească regiunea din jurul orașului Ashur, dar se pare că regii din acea perioadă nu erau capabili de așa ceva. Războiul civil a izbucnit în regiune, iar stabilitatea nu a fost redobândită decât în timpul domniei regelui asirian Adasi (cca. 1726-1691 î.Hr.). Adasi a fost capabil să securizeze regiunea, iar succesorii săi i-au perpetuat politicile, dar au fost incapabili sau nedoritori de a se implica în ceea ce privea expansiunea regatului.

Imperiul de Mijloc

Vastul regat Mitanni s-a creat pe zona Anatoliei de vest și, începând cu secolul al XIV-lea, deținea puterea puterea în regiunea Mesopotamiei; Asiria a intrat sub controlul lui. Invaziile hitite sub conducerea regului Suppiluliuma I (1344-1322 î.Hr.) au distrus puterea regatului Mitanni și au înlocuit regii acestuia cu conducători hitiți, în același timp în care regele asirian Eriba Adad I a reușit să câștige influență la curtea regatului Mitanni (acum în principal hitit). Asirienii au văzut atunci o oportunitate de a-și impune propria autonomie și au început să își extindă regatul din Ashur către regiunile deținute anterior de regatul Mitanni.

Hitiții au ripostat și au reușit să țină asirienii la distanță până când regele Ahur-Uballit I (1353-138 î.Hr.) a învins ultimele forțe ale regatului Mitanni rămase sub comanda hitiților și a cucerit porțiuni semnificative din regiune. El a fost urmat de doi regi care au păstrat ce fusese cucerit, dar care nu au mai obținut nicio expansiunea până la venirea regelui Adad Nirari I (1307-1275 î.Hr.), care a extins Imperiul Asirian la nord și la sud, alungându-i pe hitiți și cucerind principalele lor fortărețe.

Adad Nirari este primul rege asirian despre care se cunosc cu certitudine anumite informații, deoarece a lăsat inscripții legate de reușitele sale, care sunt în mare parte intacte în zilele noastre. În plus, s-au păstrat și scrisori dintre regele asirian și conducători hitiți, scrisori care arată clar că, inițial, conducătorii asirieni nu au fost luați în serios de către celelalte națiuni din regiune, până când au s-au dovedit a fi prea puternici pentru a li se putea opune. Istoricul Will Durant comentează despre ascensiunea Imperiului Asirian:

Dacă ar trebui să admitem principiul imperial - că este bun, în scopul răspândirii legii, securității, comerțului și al păcii, că multe state să fie aduse, fie prin persuasiune sau forță, sub conducerea unui singur guvern - atunci ar trebui să-i recunoaștem meritul Asiriei de a fi stabilit în Asia de Vest măsuri și o zonă de ordine și prosperitate mai mare decât cea de care, din câte știm, s-a bucurat vreodată acea regiune. (270)

Politica asiriană de deportare

Adad Nirari I a cucerit în întregime regatul Mitanni și a pus bazele a ce urma să fie politica standard din Imperiul Asirian: deportarea unor segmente mari ale populației. Având în vedere că Mitanni se afla sub control asirian, Adad Nirari I a deci că cea mai bună metodă de a preveni orice posibilă răscoală era cea de a- i îndepărta pe foștii ocupanți ai zonei și de a-i înlocui cu asirieni. Totuși, această metodă nu ar trebui interpretată drept un tratament crud aplicat captivilor. Scriind pe acest subiect, istoricul Karen Radner precizează:

Cei deportați, munca lor și abilitățile lor erau extrem de valoroase pentru statul asirian, iar relocarea lor a fost minuțios plănuită și organizată. Nu trebuie să ne imaginăm grupuri de fugari săraci, care erau ținta perfectă pentru foamete și boli: deportații puteau călători cât se poate de comfortabil și de sigur pentru a ajunge la destinație într-o condiție fizică bună. Arta imperială asiriană îi prezintă pe bărbați, femei și copii călătorind în grupuri, deseori călare pe vehicule sau animale și niciodată în lanțuri. Nu există niciun motiv să punem la îndoială aceste reprezentări, întrucât arta narativă asiriană nu se ferește de reprezentarea grafică a violenței extreme. (1)

Deportații au fost aleși cu grijă pentru abilitățile lor și trimiși în zone în care își puteau valorifica talentele. Nu toată lumea din populația cucerită a fost selectată pentru deportare și astfel unele familii nu au fost separate. Acele segmente de populație care au opus activ rezistență prezenței asiriene au fost ucise sau vândute drept sclavi, însă majoritatea populației a fost absorbită în imperiul ce se extindea și astfel au fost considerați drept asirieni. Istoricul Gwendolyn Leick relatează despre Adad Nirari I că

prosperitatea și stabilitatea domniei lui i-au permis să se implice în proiecte de construcții ambițioase, construind ziduri de orașe și canale și restaurând temple. (3)

El a pus de asemenea bazele imperiului pe care urmau să le extindă succesorii săi.

Cucerirea asiriană a regatului Mitanni și hitiții

Fiul și succesorul său, Shalmaneser I a dus la sfârșit distrugerea regatului Mitanni și le-a absorbit cultura. Shalmaneser I a dus mai departe politicile tatălui său, inclusiv relocarea populațiilor, însă fiul lui, Tukulti-Ninurta I (cca. 1244-1208 î.Hr.) a mers chiar și mai departe. Potrivit lui Leick, Tukulti-Ninurta I

...a fost unul dintre cei mai faimoși conducători ai armatei asiriene care a întreprins campanii militare neîncetate pentru a menține posesiunile și înfluența asiriene. El a reacționat cu o cruzime incredibilă la orice semn de revoltă. (177)

El era de asemenea interesat de dobândirea și păstrarea cunoștințelor și culturilor popoarelor pe care le cucerise și a dezvoltat o metodă mai sofisticată de a decide ce tip de individ sau comunitate urma să fie relocată și în ce locație. Scribii și învățații, de exemplu, erau aleși cu grijă și trimiși în centre urbane unde puteau contribui la catalogarea operelor scrise și la administrarea birocrației imperiului. Fiind un om cultivat, el a compus poemul epic ce descrie victoria sa împotriva regelui kasit din Babilon și subjugarea acelui oraș și a zonelor aflate sub influența sa și a scris altul despre victoria sa împotriva elamiților.

El i-a înfrânt pe hitiți în cadrul Bătăliei de la Nihriya din cca. 1245 î.Hr., bătălie ce a pus capăt puterii hitite din regiune și care a marcat începutul declinului civilizației lor. Atunci când Babilonul a făcut incursiuni în teritoriul asirian, Tukulti-Ninurta I a pedepsit aspru orașul, jefuindu-l, distrugând templele sacre și făcându-i pe rege și pe majoritatea populației sclavi. Din averea furată, el și-a renovat marele palat din orașul pe care îl construise vizavi de Assur, pe care l-a numit Kar-Tukulti-Ninurta, unde se pare că s-a retras odată ce opinia publică s-a întors împotriva lui.

Profanarea pe care a făcut-o templelor din Babilon a fost văzută ca o ofensă adusă zeilor (întrucât asirienii și babilonienii împărțeau câteva zeități), iar fiii săi și oficialii curții s-au răzvrătit împotriva lui pentru că a pus mâna pe bunurile zeilor. El a fost asasinat în palatul său, probabil de unul dintre fiii săi, Ashur-Nadin-Apli, care după aceea a preluat tronul.

Tiglath Pileser I și revitalizarea

După moartea lui Tukulti-Ninurta I, Imperiul Asirian a ajuns într-o perioadă de stază, în care nici nici nu s-a extins, nici nu a căzut. În timp ce întregul Orient Apropiat a trecut printr-o „eră neagră” după așa-numita Prăbușiri a Epocii Bronzului din cca. 1200 î.Hr., Ashur și imperiul său au fost relativ intacți. Spre deosebire de alte civilizații din regiune care au avut un colaps complet, asirienii par să fi trecut doar printr-o pierdere a impulsului de a merge înainte. Cu siguranță nu se poate spune că imperiul a „stagnat”, deoarece cultura, inclusiv accentul pus pe campaniile militare și pe valoarea cuceririlor, au mers înainte; totuși, nu s-a realizat o expansiune a imperiului și a civilizației cum a fost pe vremea lui Tukulti-Ninurta I.

Totul s-a schimbat odată cu urcarea pe tron a lui Tiglath Pileser I (cca. 1115-1076 î.Hr.). Potrivit lui Leick:

El a fost unul dintre cei mai importanți regi asirieni din acea perioadă, în special datorită campaniilor lui militare de amploare, entuziasmului de a construi și a interesului lui în colecționare de table cuneiforme. Acesta a întreprins campanii în Anatolia, unde a subjugat numeroase persoane și s-a aventurat până în Marea Mediterană. În capitala Ashur, el a construit un nou palat și a înființat o librărie, care cuprindea numeroase tăblii pe diferite subiecte de interes școlar. De asemenea, el a emis un decret legal, așa-numitele Legi Asiriene de Mijloc și a scris primele anale regale. El a fost de asemenea unul dintre primii regii asirieni care a ordonat amenajarea de parcuri și de grădini cu arbori și plante străine și autohtone. (171)

În secolul al XI-lea î.Hr., Tiglath Pileser I a resuscitat economia și armata cu ajutorul campaniilor sale, suplimentând Imperiul Asirian cu mai multe resurse și populații pricepute. Literatura și arta au înflorit, iar inițiativa de prezervare pe care a luat-o regele privind tăblițele cuneiforme urma să devină un model pentru celebra bibliotecă a regelui Ashurbanipal, construită mai târziu la Ninive. După moartea lui Tiglath Pileser I, fiul său, Asharid-apal-ekur, a urmat la tron și a domnit timp de doi ani, timp în care a continuat politica tatălui său fără vreo modificare. Acesta a fost urmat de fratele său Ashur-bel-Kala care inițial a avut o domnie de succes, până când a fost a fost provocat de un uzurpator care a împins imperiul într-un război civil.

Deși rebeliunea a fost oprită și participanții săi au fost executați, agitația a reprezentat un prilej pentru anumite regiuni care fuseseră strâns legate de Asiria să se elibereze, printre acestea numărându-se regiunea cunoscută sub numele de Eber Nari (actualele Siria, Liban și Israel), care fuseseră de mare importanță pentru imperiu datorită porturilor bine stabilite de-a lungul coastei. Arameenii dețineau atunci Eber Nari și au început să facă incursiuni de acolo în restul imperiului. În același timp, amoriții din Babilon și din orașul Mari s-au afirmat și au încercat să scape de sub stăpânirea imperiului.

Regii care l-au succedat pe Ashur-bel-Kala (printre aceștia se numără Shalmaneser al II-leași Tiglath Pileser al II-lea) au reușit să păstreze nucleul imperiului în Ashur, însă nu au reușit să recucerească Eber Nari sau să-i înlăture complet pe arameeni și pe amoriți din țară. Imperiul s-a micșorat rapid din cauza repetatelor atacuri din afară și a rebeliunilor din interior, iar fără un rege care să fie destul de puternic să refacă armata, Asiria a intrat din nou într-o perioadă de stază în care a menținut ceea ce se putea din imperiu intact, fără a mai face și altceva.

Imperiul Neo-Asirian

Imperiul Târziu (cunoscut de asemenea drept Imperiul Neo-Asirian) este unul dintre cele familiare subiecte pentru cei care studiază istoria antică, având în vedere că este perioada în care s-a înregistrat cea mai mare expansiune a imperiului. Este de asemenea era care îi oferă Imperiului Asirian reputația de cruzime. Istoricul Kriwaczek scrie:

Asiria are cu siguranță cele mai proaste recenzii din istorie. Babilonul poate fi sinonim cu corupția, decadența și păcatul, însă asirienii și conducătorii săi faimoși, printre care se află nume terifiante precum Shalmaneser, Tiglath-Pileser, Sennacherib, Easrhaddon și Ashurbanipal, se situează în imaginația populară imediat după Hitler și Genghis Khan în ceea ce pivesște cruzimea, violența și sălbăticia ucigașă pură.(208)

Această reputație este menționată mai târziu de istoricul Simon Anglim și de alți istorici. Anglim scrie:

În timp ce istoricii se feresc de analogii, este tentant să considerăm Imperiul Asirian, care a dominat Orientul Mijlociu în perioada 900-612 î.Hr., drept un strămoș al Germaniei naziste: un regim agresiv și incredibil de răzbunător sprijinit de o mașinărie de război magnifică și de succes. Precum armata germană din Primul Război Mondial, armata asiriană a fost cea mai avansată din punct de vedere tehnologic și al doctrinei din acea perioadă și a reprezentat un model pentru alte armate din generațiile ce aveau să vină. Asirienii au fost primii care au utilizat în mod regulat arme din fier și nu numai că armele din fier erau superioare celor din bronz, dar și puteau fi produse în masă, ceea ce permitea echiparea unor armate foarte numeroase. (12)

În timp ce reputația cu privire la tacticile militare decisive și nemiloase este de înțeles, comparația cu regimul nazist nu este chiar așa de înțeles. Spre deosebire de naziști, asirienii îi tratau pe oamenii pe care îi relocau bine (așa cum a fost descris mai sus) și îi considera asirieni odată ce se supuneau autorității centrale. Nu exista conceptul de „rasă superioară” în politica asiriană; oricine era considerat un bun al imperiului, indiferent dacă se născuseră asirieni sau fuseseră asimilați în cultură. Kriwaczek notează, „De fapt, războaiele asiriene nu erau mai sângeroase decât cele contemporane. Asirienii nu erau mai cruzi decât romanii, care se mândreau cu faptul că înșirau mii de victime ale crucificării de-a lungul străzilor, victime care mureau în agonie”(209). Atunci, singura comparație echitabilă dintre Germania din cel de-al Doilea Război Mondial și asirieni este dată de eficiența și mărimea armatei și aceeași comparație poate fi făcută și cu Roma antică.

Aceste armate imense erau încă de domeniul viitorului, până când primul rege al Imperiului Neo-Asirian a venit la conducere în secolul al X-lea î.Hr. Ascensiunea regelui Adad Nirari al II-lea (cca. 912-891 î.Hr.) a reprezentat renașterea de care avea nevoie Asiria. Adad Nirari al II-lea a recucerit teritoriile care fuseseră pierdute, inclusiv Eber Nari și a securizat frontierele.

Arameenii înfrânți au fost executați sau deportați în regiuni din interiorul Asiriei. El a cucerit de asemenea Babilonul, însă, învățând din greșelile trecutului, a refuzat să jefuiască orașul și, în schimb, a încheiat un acord de pace cu regele, în cadrul căruia își ofereau fiicele spre căsătorie și în care și-au jurat loialitate reciprocă. Acest acord urma să îi asigure Babionului statutul de aliat puternic, în loc de cel de problemă perpetuă, pentru următorii 80 de ani.

Expansiunea militară și noua percepție asupra zeilor

Regii ce l-au succedat pe Adad Nirari al II-lea au continuat aceleași politici și expansiuni militare. Tukulti Ninurta al II-lea (891-884 î.Hr.) a extins imperiul la nord și a cucerit teritorii spre sud, în Anatolia, în timp ce Ashurnasirpal al II-lea (884-859 î.Hr.) și-a consolidat domnia în Șevant și a extins stăpânirea asiriană în Canaan. Cea mai des întâlnită metodă de cucerire era asediul, care începea cu un atac brutal asupra orașului. Anglim notează:

Mai mult decât orice, armata asiriană excela în ce privește tehnica asediului și a fost probabil prima forță care a avut un corp separat de ingineri... Atacul era principala lor tactică împotriva orașelor extrem de fortificate din Orientul Apropiat. Ei au dezvoltat o gamă largă de metode pentru a distruge zidurile inamice: geniștii erau folosiți pentru a forța zidurile sau pentru a aprinde focuri sub porțile de fier, iar rampele erau folosite pentru a le permite oamenilor să treacă peste metereze sau să încerce să facă o breșă în partea superioară a zidului, unde avea cea mai mică grosime. Scările mobile le permitea atacatorilor să treacă peste șanțuri și să ia cu asalt pe oricine se afla în defensivă. Aceste operațiuni erau acoperite de mulțimi de arcași, care reprezentau nucleul infanteriei. Însă mândria tehnicii de asediu asiriene erau mașinile lor de război. Acestea erau turnuri din lemn cu mai multe etaje, cu patru roți și o turelă în vârf și, unul, sau uneori doi, berbeci de asalt la bază. (186)

Femeilor nu li se permitea să meargă la școală sau să se afle în poziții de conducere deși, cu ceva timp în urmă în Mesopotamia, acestea se bucuraseră de aproape aceleași drepturi cu bărbații. Declinul în ceea ce privește drepturile femeilor este corelat cu ascensiunea monoteismului asirian. În timp ce armatele asiriene mărșăluiau prin țară, zeul lor Ashur îi însoțea, însă având în vedere că Ashur a fost asociat în trecut cu templul acelui oraș și fusese venerat doar acolo, a fost nevoie de o nouă modalitate de a-l imagina pe zeu, pentru a duce venerarea lui și în alte locuri. Kriwaczek scrie:

Oamenii se pot ruga la Ashur nu doar în templul din propriul oraș, ci peste tot. În timp ce Imperiul Asirian își extindea granițele, Ashur era întâlnit în chiar și cele mai distante zone. Nu este un pas mare de la credința într-un zeu omniprezent la credința într-un singur zeu. Din moment ce El era pretutindeni, oamenii începeau să înțeleagă că, într-un anumit sens, divinitățiile locale erau doar manifestări diferite ale aceluiași Ashur. (231)

Această viziune unitară asupra unei zeități supreme a contribuit la unificarea regiunilor imperiului. Diferiții zei ai popoarelor cucerite și diferitele lor practici religioase au fost absorbite prin venerarea lui Ashur, care a fost recunoscut drept singurul zeu adevărat, care avusese multe nume date de diferite popoare în trecut dar care atunci era cunoscut în mod clar și care putea fi venerat în mod corespunzător în calitate de zeitate universală. Kriwaczek scrie pe această temă:

Credința în transcendență, și nu în imanenența divinității, a avut consecințe importante. Natura a ajuns să fie desacralizată. Din moment ce zeii se aflau în afara și deasupra naturii, omenirea – conform credinței din Mesopotamia, creată după chipul și asemănarea zeilor – trebuie să fie de asemenea în afara și deasupra naturii. În loc să fie o parte integrală a pământului natural, rasa umană era atunci superioaă și stăpână asupra lui. Această nouă atitudine a fost rezumată ulterior în Geneza 1:26: „Atunci Dumnezeu a zis, Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră. Ei să domnească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste orice animal care se târăște pe pământ.” Acest lucru este foarte favorabil pentru bărbați, care sunt menționați în mod explicit în acel pasaj. Însă pentru femei este o dificultate incredibilă. În timp ce bărbații se pot minți pe ei înșiși și pe cei din jur că sunt în afara și deasupra naturii, femeile nu se pot considera la fel, întrucât fiziologia lor demonstrează că sunt în mod clar și evident parte din lumea naturală...Nu este o întâmplare că și astăzi acele religii care puneau accentul pe transcendența absolută a lui Dumnezeu și pe imposibilitatea de a-și imagina realitatea Sa, să ducă femeile pe o treaptă inferioară a existenței, participarea acestora la slujbele religioase publice fiind permisă doar cu reticență. (229-230)

Cultura asiriană a devenit din ce în ce mai coezivă odată cu expansiunea imperiului din secolul al IX-lea î.Hr., noua întelegere a zeităților și cu asimilarea popoarelor din regiunile cucerite. Shalmaneser al III-lea (859-824 î.Hr.) a extins imperiul de-a lungul coastei mediteraneene și a primit tribut din partea bogatelor orașe feniciene Tir și Sidon. El l-a înfrânt de asemenea și pe regele armean al regatului Urartu, ce se dovedise a fi un ghimpe în coasta asirienilor. Totuși, după domnia sa, imperiul a avut parte de un război civil, întrucât regele Shamshi Adad al V-lea (824-811 î.Hr.) s-a luptat cu fratele său pentru dobândirea domniei. Deși rebeliunea a fost stinsă, expansiunea imperiului a fost întreruptă după domnia lui Shalmaneser al III-lea.

Regentul Shammuramat (cunoscut de asemenea pe scară largă drept Semiramis, care a devenit zeițaăregină mitică a asirienilor în tradiția ulterioară) a ținut locul fiului său Adad Nirari al III-lea pe tron în perioada 811-806 î.Hr. și, în acest timp, a securizat granițele și a desfășurat campanii de succes pentru a-i înfrânge pe mezi și pe alte popoare problematice din nord.

Atunci când fiul său a atins vârsta necesară pentru guvernare, ea a putut să-i înmâneze un imperiu stabil și întins, pe care acesta l-a extins în continuare. După domnia sa, totuși, succesorii săi au preferat să se bazeze pe reușitele altora și astfel imperiul a intrat iar într-o perioadă de stagnare. Această perioadă a fost de asemenea în detrimentul armatei, care a stagnat în timpul domniilor regilor Ashur Dan al III-lea și Ashur Nirari al V-lea.

Marii regi ai Imperiului Neo-Asirian

În secolul al VIII-lea î.Hr., imperiul a fost resturat de către Tiglath Pileser al III-lea (745-727 î.Hr.), care a reorganizat armata și a restructurat birocrația guvernului. Potrivit lui Anglim, Tiglath Pileser al III-lea „a făcut reforme majore ale armatei, a reînnoit controlul central asupra imperiului, a recucerit țărmul mediteranean și chiar a subjugat Babilonul. A înlocuit serviciul militar obligatoriu cu o taxă de forță de muncă impusă fiecărei provincii și a mai cerut de asemenea contingente din statele vasale” (14). El a învins regatul Urartu, care se răsculase din nou împotriva conducătorilor asirieni și a subjugat regiunea Siria. Sub conducerea lui Tiglath Pileser al III-lea, armata asiriană a devenit cea mai eficientă forță din punct de vedere militar din istoria acelei perioade și urma să fie un model pentru viitoarele armate în ceea ce privea organizarea, tacticile, antrenamentele și eficiența.

Tiglath Pileser al III-lea a fost urmat de Shalmaneser al V-lea (727-722 î.Hr.), care a continuat politicile regelui, iar succesorul său, Sargon al II-lea (722-705 î.Hr.), le-a îmbunătățit și a extins imperiul în continuare. Deși domnia lui Sargon al II-lea a fost contestată de către nobili, care afirmau că acesta a preluat tronul în mod ilegal, el a menținut coeziunea imperiului. După domnia lui Tiglath Pileser al III-lea, Sargon al II-lea a putut să aducă imperiul la apogeul său și a învins definitiv regatul Uratru în timpul faimoasei sale campanii din 714 î.Hr.

După moartea sa, el a fost urmat de fiul său Sennacherib (705-681 î.Hr.) care a organizat campanii întinse și nemiloase, cucerind Israelul, Iuda și provinciile grecești din Anatolia. Asediul său asupra Ierusalimului este detaliat în „Prisma lui Taylor”, un bloc cuneiform ce descrie faptele militare ale lui Sennacherib, descoperit în 1830 de către colonelul britanic Taylor. În cardul acestui bloc, regele afirmă că a capturat 46 de orașe și i-a închise pe oamenii din Ierusalim în oraș până când au fost asediați. Relatarea este contestată, totuși, de versiunea evenimentelor descrisă de Cartea a II-a a Regilor, capitolele 18-19, unde se afirma că Ierusalimul a fost salvat de intervenția divină și că armata lui Sennacherib a fost alungată. Relatarea biblică prezintă totuși cucerirea asiriană a regiunii.

Victoriile militare ale lui Sennacherib au făcut imperiul mai bogat. El a mutat capitala Asiriei la Nineveth și a construit ceea ce era cunoscut sub numele de „Palat fără Rival”. El a înfrumusețat și a îmbunătățit structura originală a orașului, plantând orhidee și grădini. Istoricul Christopher Scarre scrie:

Palatul lui Sennacherib avea toate elementele normale ale unei reșidențe asiriene mari: figuri colosale de gardieni și reliefuri impresionante sculptate în piatră (peste 2.000 de plăci sculptate în 71 de camere). Grădinile sale erau de asemenea excepționale. Studiile recente realizate de britanica Stephanie Dalley, expertă în asiriologie, sugerează că acestea erau faimoasele Grădini Suspendate, una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii Antice. Scriitorii ulteriori au situat Grădinile Suspendate în Babilon, însă cercetările aprofundate nu au reușit să le dea de urmă. Mândra relatare a lui Sennacherib despre grădinile palatului pe care el le-a creat la Ninive se potrivește foarte mult cu cea a Grădinilor Suspendate. (231)

Totuși, ignorant față de lecțiile trecutului și nemulțumit de marea sa averea și de luxul orașului, Sennacherib și-a întors armata împotriva Babilonului, pe care l-a jefuit și căruia i-a distrus templele. La fel ca în trecut, jefuirea și distrugerea templelor din Babilon au fost considerate drept un sacrilegiu de către locuitorilor regiunii, precum și de către fiii lui Sennacherib, care l-au asasinat în palatul său din Ninive pentru a potoli mânia zeilor. Deși ei ar fi fost cu siguranță motivați să ucidă pentru tron (după ce acesta l-a ales în 683 î.Hr. drept moștenitor pe fiul său Esarhaddon, respingându-i pe aceștia), ar fi avut nevoie de un motiv legitim pentru a trece la fapte; iar distrugerea Babilonului le-a oferit acest motiv.

Fiul său Esarhaddon (681-669 î.Hr.) a preluat tronul, iar unul dintre primele sale proiecte a fost să reconstruiască Babilonul. El a emis o proclamație oficială care afirma că Babilonul fusese distrus din voia zeilor, din cauza răutăților orașului și a lipsei de respect față de divinitate.

Nu se menționează nicăieri în proclamație de Sennacherib sau de rolul său în distrugerea orașului, dar se arată clar că zeii l-au ales pe Esarhaddon drept mijloc divin pentru restaurare: „Odată, în timpul domniei unui conducător anterior, au apărut semne rele. Orașul și-a insultat zeii și după a fost distrus la porunca lor. Ei m-au ales pe mine, Esarhaddon, să readuc totul la locul lor și să le calmez furia.”

Imperiul a înflorit în timpul domniei sale. El a cucerit cu succes Egiptul (lucru pe care îl încercase și Sennacherib și pe care nu reușise să îl facă) și a împins granițele imperiului până în nord, la Munții Zagros (Iranul de astăzi) și până la sud, la Nubia (Sudanul de astăzi), cu o întindere de la vest la est de la Levant (Libanul de astăzi până în Israel) până în Anatolia (Turcia). Campaniile sale de succes și grija acordată guvernului a oferit stabilitate pentru dezvoltarea medicinei, literaturii, matematicii, astronomiei, arhitecturii și a artelor. Durant scrie:

În domeniul artelor, Asiria a egalat-o pe maestra sa, Babilon, și a întrecut-o în ceea ce privea basorelieful. Motivați de creșterea economică din Ashur, Kalakh și Ninive, artiștii și artizanii au început să producă – pentru nobili și soțiile acestora, pentru regi și palatele acestora, pentru preoți și temple – bijuterii de toate felurile, metal turnat cu măiestrie și lucrat cu finețe, precum cel de pe marile porți de la Balawat și mobilier luxos din lemn sculptat și scump, întărit cu metal și încrustat cu aur, argint, bronz și pietre prețioase. (278)

Pentru a asigura pacea, mama lui Esarhaddon, Zakutu (cunoscută și sub numele de Naqia-Zakutu), a încheiat tratate de vasalitate cu persanii și mezii, cerându-le să se supună în avans succesorului său. Acest tratat, cunoscut sub numele de Tratatul de Loialitate al lui Naqia-Zakutu, a asigurat o tranziție ușoară a puterii când Esarhaddon a murit în timp ce se pregătea să pornească în campanie împotriva nubienilor, iar tronul lui i-a fost dat ultimului mare rege asirian, Ashurbanipal (668-627 î.Hr.). Ashurbanipal a fost cel mai cultivat dintre conducătorii asirieni și este probabil cel mai cunoscut în zilele noastre pentru vasta bibliotecă pe care o avea în palatul său din Ninive.

Deși a fost un mare apărător al artelor și culturii, Ashurbanipal putea fi la fel de nemilos ca și predecesorii săi în ceea ce privește asigurarea imperiului și intimidarea dușmanilor săi. Kriwaczek scrie:

Ce alt imperialist ar fi comandat, la fel ca Ashurbanipal, o sculptură pentru palatul său decorată cu o scenă ce îi portretia pe sel și soția sa distrându-se în grădina lor, cu capul tăiat și mâna retezată ale regelui Elamului atărnând de copaci de o parte și de alta, ca niște globuri de Crăciun înfiorătoare sau ca niște fructe ciudate? (208)

El i-a înfrânt decisiv pe elamiți și a extins imperiul în continuare la est și la nord. Recunoscând importanța păstrării trecutului, a trimis soli în toate teritoriile aflate sub controlul său și le-a poruncit să recupereze sau să copieze cărțile din acel oraș sau sat, aducându-le înapoi în Ninive pentru biblioteca regală.

Ashurbanipal a domnit timp de 42 de ani și, la acel timp, a avut campanii de succes și a condus eficient. Totuși, imperiul se extinsese prea mult și regiunile erau suprataxate. În plus, întinderea vastă a teritoriului asirian făcea ca apărarea granițelor să fie o sarcină dificilă. Oricât de mare ar fi fost armata, nu erau destui oameni pentru a păstra garnizoane la fiecare fort sau avanpost important.

După moartea lui Ashurbanipal din 627 î.Hr., imperiul a început să intre în colaps. Succesorii lui Ashur-etli-Ilani și Sin-Shar-Ishkun nu au putut să mențină teritoriile unite și regiunile au început să se separe. Regimul impus de Imperiul Asirian a fost perceput ca fiind excesiv de dur de către populație, în ciuda progreselor și luxului pe care le presupunea cetățenia asiriană, iar fostele state vasale s-au revoltat.

În 612, Ninive a fost jefuit și ars de către o coaliție formată din babilonieni, perși, mezi și sciți, printre alții. Distrugerea palatului a dus la prăbușirea zidurilor în flăcări peste biblioteca lui Ashurbanipal și, deși nu aceasta era intenția, a conservat marea bibliotecă și istoria asirienilor, prin coacerea și îngroparea cărților pe tăblițe de lut. Kriwaczek scrie, „Astfel, inamicii Asiriei au eșuat definitiv în a-și atinge scopul atunci când au ras Ashur și Ninive la pământ în 612 î.Hr., la doar cincisprezece ani de la moartea lui Ashurbanipal: ștergerea Asiriei din istorie”(255). Totuși, distrugerea marilor orașe asiriene a fost atât de completă, încât, la două generații de la căderea imperiului, nimeni nu știa unde fuseseră orașele. Ruinele din Ninive au fost acoperite de nisip și îngropate pentru următorii 2.000 de ani.

Moștenirea Asiriei

Mulțumită istoricului grec Herodot, care a considerat întreaga Mesopotamie ca fiind „Asiria”, cercetătorii au știut de demult că cultura a existat (în comparație cu sumerienii, de care cercetătorii nu știau până în secolul al XIX-lea). Studiile mesopotamiene erau cunoscute sub numele de asiriologie până destul de recent (deși acel termen este încă folosit), deoarece asirienii erau foarte cunoscuți prin intermediul surselor scriitorilor greci și romani.

Datorită expansiunii imperiului, asirienii au răspândit cultura mesopotamiană și în celelalte regiuni ale lumii, care, la rândul lor, au influențat culturile din întreaga lume până în prezent. Durant scrie:

Prin cucerirea Babilonului de către asirieni, copierea culturii vechiului oraș și răspândirea acestei culturi în vastul său imperiu; prin lunga captivitate a evreilor și marea influență asupra a vieții și a gândirii babiloniene; prin cuceririle persane și grecești care au deschis apoi cu plenitudine și o libertate fără precedent toate căile de comunicare și comerț dintre Babilon și orașele aflate în ascensiune din Ionia, Asia Mică și Grecia – prin acestea și multe alte căi, civilizația Țării dintre Râuri a trecut în patrimoniul cultural al umanității. În cele din urmă, nimic nu este pierdut; bune sau rele, fiecare eveniment are efecte pentru totdeauna.(264)

Tiglath Pileser al III-lea introdusese limba aramaică pentru a înlocui limba akkadiană ca limbă francă a imperiului, întrucât aramaica a supraviețuit ca limbă scrisă și acest lucru le-a permit cercetătorilor să descifreze scrierile akkadiene și ulterior pe cele sumeriene. Cucerirea asiriană a Mesopotamiei și expansiunea imperiului de-a lungul Orientului Mijlociu au adus aramaica în regiuni apropiate, precum Israelul, precum și în cele îndepărtate, precum Grecia, și, în acest fel, sistemul de gândire mesopotamian s-a infuzat în acele culturi și a devenit parte din partimoniul lor literar și cultural.

În urma declinului și a destrămării Imperiului Asirian, Babilonul și-a însușit supremația în regiune în perioada 605-549 î.Hr. Babilonul a căzut ulterior sub controlul perșilor, conduși de Cirus cel Mare, care a creat Imperiul Ahemenid (549-330 î.Hr.), imperiu care a fost cucerit de Alexandru cel Mare și care, după moartea acestuia, a făcut parte din Imperiul Seleucid.

Regiunea Mesopotamiei care corespune cu Iraqul, Siria și o parte din Turcia de astăzi era zona cunoscută drept Asiria la acel moment și, când seleucizii au fost alungați de parți, zona de vest a regiunii, cunoscută în trecut drept Eber Nari și apoi Aramea, și-a păstrat numele de Siria. Parții au preluat controlul în regiune și l-au menținut până la venirea Romei în 116 î.Hr., iar apoi Imperiul Sasanid a deținut supremația în zonă între 226 și 650 până când, odată cu ascensiunea islamului și cuceririle arabe din secolul al VII-lea, Asiria a încetat să mai existe ca entitate națională.

Printre cele mai mari reușite ale lor, totuși, se numără alfabetul aramic, adus în guvernul asirian de către Tiglath Pileser al III-lea din regiunea cucerită a Siriei. Aramaica era mai ușor de scris decât akkadiana și astfel documentele mai vechi colecționate de regii precum Ashurbanipal au fost traduse din akkadiană în aramaică, în timp ce cele mai noi au fost scrise exclusiv în aramaică. Rezultatul a fost acela că mii de ani de istorie și cultură au fost păstrați pentru viitoarele generații și aceasta reprezintă cea mai mare moștenire a Asiriei.

Nota autorului: Mulțumiri doamnei Claire Mooney pentru contribuția sa la claritatea acestui articol.