Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (1863-1914) în Balcani în vara anului 1914 a declanșat o serie de evenimente care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial (1914-1918). În deceniul de dinainte, guvernele imperialiste, cursa acerbă a înarmării, naționalismul aflat în ascensiune și obligațiile unui rețele complexe de alianțe internaționale au creat un context în care războiul era o prezență simțită. Atunci când Franz Ferdinand, moștenitorul tronului habzburg care conducea Austro-Ungaria, a fost împușcat pe 28 iunie 1914 de către un naționalist sârb, ambițiile individuale și obligațiile stabilite printr-un sistem de alianțe de dinainte de război au rezultat în faptul că toate puterile mari ale Europei și-au declarat război în luna august.
Două blocuri de alianță
Tripla alianță dintre Germania, Austro-Ungaria și Italia se formase în 1882 și înfrunta Tripla Antantă (Aliații), formată din Marea Britanie, Franța și Rusia în 1907. Sistemul de alianțe fusese deja testa în timpul celor două Crize Marocane din 1905-1906 și 1911, când Germania a încercat să înlăture dominația franceză din Maroc. Germania dăduse înapoi de fiecare dată, iar războiul, deși părea inevitabil, a fost prevenit cu ajutorul diplomației. Un al treilea test avea să aibă loc în Balcani, un focar al naționalismului și o zonă cheie a certurilor imperialiste, în special între Austro-Ungaria și Rusia.
Ajutorul Austro-Ungariei a fost împăratul Wilhelm al II-lea (1859-1941), care a preluat puterea în calitate de împărat al Germaniei în 1888 (și care a domnit până în 1918). Împăratul era hotărât să își extindă imperiul de dimensiune relativă mică și să protejeze Germania în fața a doi inamici, Franța în vest și Rusia în est. Cursa înarmării dintre Anglia și Germania reprezentase cheltuirea unor sume enorme de bani pentru extinderea și îmbunătățirea flotelor lor navale. Marea Britanie nu putea permite ca Germania să devină prea puternică și să fie o amenințare pentru imperiul său global. Având în vedere că Rusia și Austro-Ungaria își doreau să își extindă influența în Balcani, tot ce era nevoie pentru a declanșa un efect de domino în ceea ce privea obligațiile impuse de alianțe era un incident de importanță internațională la Sarajevo.
Criză în Balcani
Balcanii, un punct de întâlnire geografic al imperiilor, fusese o zonă plină de dispute teritoriale timp de multe decenii. Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman aflat în prăbușire doreau să dețină controlul asupra anumitor regiuni. În octombrie 1908, Austro-Ungaria, temându-se de influența crescândă a reformiștilor, a anexat Bosnia și Herțegovina. Țarul rus a protestat. Împăratul german s-a exprimat clar că urma să lupte în favoarea Austro-Ungariei. Serbia era un personaj cheie în această criză neîntreruptă. Acolo, monarhia era pro rusă și se opunea intervențiilor imperiilor Austro-Ungar și Otoman. Guvernul sârb chiar voia să creeze o nouă coaliție între statele slave, iar precursorul acestei ambiții a fost Liga Balcanică, formată în 1912. Rusia a susținut această ligă, care era formată din Serbia, Bulgaria, Muntenegru și Grecia. Liga Balcanică i-a declarat război Imperiului Otoman în octombrie 1912 și a reușit să îi îndepărteze pe turci din regiune. Acesta a fost Primul Război Balcanic, dar s-a încheiat cu o mare dezamăgire pentru sârbi, din moment ce li s-a refuzat Albania și Marea Adriatică prin Tratatul de la Londra din 1913. Bulgaria a invadat Serbia, iar Grecia, România și Turcia i-au declarat atunci război Bulgariei. Bulgaria a pierdut războiul, iar Tratatul de la București din 1913 a schimbat iar granițele din Balcani. În mod nefast, Serbia încă nu primise mult-doritul port la Adriatică, deși își dublase teritoriul. Serbia era un stat cu o armată de 200.000 de soldați și era în continuare o amenințare directă la adresa Austro-Ungariei, care, din cauza statutului său militar nedezvoltat, depinde de Germania pentru a-și proteja status quo-ul.
Sarajevo: iunie 1914
Franz Joseph I (domnie: 1848-1916) a fost conducătorul Imperiului Austro-Ungar. El a fost atât Împăratul Austriei, cât și Regele Ungariei. Succesorul său a fost fiul lui, Rudolf, care a murit însă în 1889, așa că fratele mai mic al împăratului, arhiducele Karl Ludwig (născut în 1833) a urmat la tron. Când Ludwig a murit în 1896, fiul său, Franz Ferdinand (născut în 1863), a devenit moștenitorul tronului. Arhiducele Franz Ferdinand s-a bucurat de o carieră militară care l-a adus la rangul de feldmareșal. În calitate de Inspector General al armatei austro-ungare, Franz Ferdinand a decis să organizeze o vizită în Bosnia pentru a inspecta manevrele tradiționale din timpul verii ale forțelor armate austro-ungare. Guvernul local bosniac l-a avertizat pe arhiduce că vizita sa nu venea la timpul potrivit și chiar că putea fi periculoasă.
Capitala bosniacă era Sarajevo, un focar al naționalismului local cu numeroase mișcări pro-slave care încă erau nemulțumite de anexarea din 1908. Un grup naționalist sârb, Mâna Neagră, grupare condusă de colonelul Dragutin Dimitrijević (numit Apis sau “Taurul”), șeful serviciilor de informații militare sârbe, era determinată să-l ucidă pe ilustrul vizitator din Sarajevo. Mâna Neagră era de fapt numele folosit de inamicii săi; membrii însuși numeau organizația Uniunea sau Moartea, făcând referire la jurământul conform căruia dădeau tot ce aveau pentru misiunea slavă. Scopul suprem al membrilor grupării era de a uni serbii din Bosnia cu Serbia și avuseseră deja o încercare nereușită de a-l asasina pe împăratul Franz Joseph în 1911. Gruparea a fost sprijinită de personaje vechi din armata sârbă. Un grup de șapte studenți, care fuseseră radicalizați, antrenați și echipați în Serbia de către organizația Mâna Neagră, avea misiunea de a-l asasina pe arhiduce. În dimineața zilei de duminică, 28 iunie, arhiducele și soția sa, ducesa de Hohenberg, cunoscută și drept contesa Sophie Chotek, au mers cu mașina de la gara din oraș până la primărie. Data era importantă pentru sârbi, marcând învingerea lor în Bătălia de la Kosovo din 1389, o pierdere care a marcat începutul opresiunii de lungă durată a Serbiei de către puterile străine.
Străzile din Sarajevo erau pline de spectatori pe drumul arhiducelui. În această mulțime se aflau asasinii din Mâna Neagră. Unul dintre studenți, Nedeljko Čabrinović, a aruncat o bombă sau o grenadă spre mașina arhiducelui, dar aceasta a ricoșat și a explodat sub mașina din spatele lui. Čabrinović a luat imediat o doză de otravă și s-a aruncat într-un râu, dar din moment ce niciuna nu s-a dovedit a fi o metodă eficientă de suicid, acesta a fost arestat. Ceilalți cinci agenți ai Mâinii Negre au fugit de la locul faptei, însă trei dintre ei au fost ulterior arestați și au și-au mărturisit fapta.
Arhiducele a anulat restul vizitei din Bosnia, dar, după recepția de la prânz la primăria orașului, el a luat decizia greșită de a-și conduce iar mașina decapotabilă pe străzile din Sarajevo în acea după-amiază, cu soția sa la bord. Ideea arhiducelui, cea de a merge pe o rută neplănuită în avans, era aceea de a vizita victimele atacului cu bombe din acea dimineață și de a demonstra că monarhia nu putea fi intimidată de acte de terorism. Problema era că șoferul nu fusese informat de noua rută, așa că a fost obligat să întoarcă după ce a luat-o pe un drum greșit. În timp ce mașina încetinea pentru a face întoarcerea, un tânar naționalist bosniac sârb, Gavrilo Princip (1894-1918), a ieșit din mulțime. Princip fusese unul dintre cei șase asasini posibili care eșuaseră în acea dimineață și de data aceasta îi fusese greu să creadă că primise o a doua șansă. Scoțându-și pistolul marca Mâna Neagră, Princip i-a împușcat pe arhiduce și pe soția lui. Contesa Sophie Chotek a murit pe loc, iar arhiducele după zece minute. Princip a fost imediat arestat.
Criza din iulie
S-a dovedit că polițiștii de frontieră sârbi ajutaseră grupul de asasini să treacă granița sârbă. Așadar, se pare că avem de a face cu o anumită implicare sârbă la nivel oficial în desfășurarea atacului. Împăratul Franz Joseph a fost în mod evident scandalizat de uciderea moștenitorului său și în special deranjat de legătură sârbă, indiferent de cât de speculativă era. Guvernul sârb a fost imediat blamat pentru asasinare. Defunctul arhiduce și soția sa au avut parte de funeralii de stat la Viena pe 4 iulie. Franz Joseph, între timp, spera la susținerea din partea Germaniei pentru planul său de a cuceri Serbia. Împăratul a fost încurajat de către șeful entuziast al statului major general, generalul Franz Conrad von Hötzendork (1852-1925), care susținuse ani întregi ideea unui război împotriva Serbiei. Împăratul i-a oferit sprijinul pe 6 iulie într-o declarație ce a fost descrisă ca un “cec în alb” pentru libertatea de a acționa. Acest lucru a avut loc în ciuda amenințării evidente conform căreia Rusia nu avea să permită un război împotriva Serbiei și că probabil urma să intervină, ceea ce, la rândul său, putea atrage Marea Britanie și Franța prin obligațiile impuse prin tratate. Poate că împăratul își dorea să intre în război.
Relațiile internaționale s-au deteriorat în timpul așa-numitei “Crize din Iulie” din 1914. Rusia își dorea să protejeze independența sârbă, iar țarul Nicolae al II-lea (domnie: 1894-1917) a câștigat sprijinul guvernului francez. Cu toate acestea, guvernul austro-ungar a oferit un ultimatum guvernului sârb pe 23 iulie, acuzându-l pe acesta în mod oficial de implicarea în asasinare și cerând reprimarea mișcărilor naționaliste din interiorul granițelor. Guvernul sârb a luat în considerare ultimatumul și a fost de acord cu negocierile ulterioare. Austro-Ungaria a insistat asupra acceptării imediate a cerințelor din ultimatum.
Atât Austro-Ungaria, cât și Germania au refuzat o propunere venită din partea Marii Britanii de a organiza o conferință de pace cu scopul de a discuta problema. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria i-a declarat Serbiei război în mod oficial și a început să bombardeze Belgradul. Rusia a insistat asupra faptului că urma să intre în război dacă trupele habsburgice nu se retrăgeau din Serbia, așa că țarul i-a trimis o telegramă împăratului Wilhelm, spunându-i “Pentru a încerca să evităm o asemenea calamitate așa cum este un război european, te implor în numele vechii noastre prietenii să faci tot ce îți stă în putere să îi oprești pe aliații tăi din a merge prea departe” (McDonough, 20). Austro-Ungaria a refuzat să dea înapoi, Rusia a amenințat că își mobiliza armata, iar Germania făcea același lucru.Țarul și-a mobilizat armata pe 30 iulie. Următoarea zi, împăratul a cerut ca mobilizarea trupelor ruse să ia sfârșit. Toate părțile probabil că încă sperau că puteau menține criza la nivel local, dar pe 1 august 1914, Germania i-a declarat Rusiei război. În aceeași zi, atât Germania, cât și Franța și-au mobilizat trupele. Italia a declarat că urma să mențină o poziție neutră în conflictul iminent, cel puțin pentru moment. Pe 2 august, Germania a invadat Luxemburg și Marea Britanie și-a mobilizat flota navală.
S-a declarat război
Generalii nemți își doreau cu disperare să evite un război pe două fronturi (Franța și Rusia), așa că creaseră planul Schlieffen încă din 1905. Scopul acestui plan era acela de a surprinde și de a înfrânge Franța prin traversarea Belgiei neutre. Acest lucru i-ar permite apoi Germaniei să își concentreze forțele împotriva Rusiei. Timpul era esențial, din moment ce planul Schlieffen trebuia să fie pus în mișcare înainte ca Rusia să mobilizeze o armată mult mai mare. Marea Britanie a informat guvernul german că era pregătită să sprijine neutralitatea Belgiei și pe Franța. Pe 3 august, trupele germane au traversat Belgia, iar Germania i-a declarat în mod oficial Franței război. Pe 4 august, Austro-Ungaria i-a declarat Rusiei război. Pe 6 august, Austro-Ungaria i-a declarat război Rusiei, iar Serbia i-a declarat război Germaniei. Pe 10 august, Franța, care îi declarase deja război Germaniei, a făcut același lucru cu Austro-Ungaria; Marea Britanie i-a urmat exemplul pe 12 august. Lumea avea să aibă parte de un conflict de o magnitudine pe care nu o mai văzuse până atunci.
Armatele Austro-Ungariei, Germaniei și Bulgariei au invadat Serbia în octombrie 1915. Austro-Ungaria a atacat apoi Muntenegru și Albania. Campania din Serbia a fost în special marcată de brutalitate, întrucât asasinarea avusese un efect direct asupra acțiunilor armatei austro-ungare, care era vinovată pentru luarea de ostatici civili și de efectuarea de execuții sumare. Istoricul J. Horne explică aici:
Armata austro-ungară era dispusă să considere întreaga populație drept teroriști și bandiți, în special pentru că scopul acesteia era de a pedepsi nația sârbă pentru asasinarea “teroristă” a arhiducelui Franz-Ferdinand și de a distruge întregul stat sârb…
(Winter, 571).
Puterile Triplei Antante, la care s-au alăturat ulterior Italia și Statele Unite, printre altele, au câștigat Primul Război Mondial, în ciuda retragerii Rusiei după Revoluția Bolșevică din 1917. Fiind principalul învins, Imperiul Austro-Ungar s-a destrămat, iar mărimea teritoriilor germane a fost redusă semnificativ. Čabrinović și Princip nu au fost martori la victorie; amândoi au murit în închisoare, primul în 1916 și celălalt în aprilie 1918, cu șase luni înainte ca armistițiul din noiembrie să încheie Primul Război Mondial. Tratatul de la Versailles, care a formulat condițiile păcii, s-a semnat în 1919, la cinci ani după asasinarea lui Franz Ferdinand.
