Armata Roșie a URSS a început cel de-al Doilea Război Mondial (1939-45) cu o serie de înfrângeri șocante, însă, începând cu sfârșitul anului 1942, făcea ravagii și controla orașe cheie precum capitala Moscova, Leningrad (Sankt Petersburg) și Stalingrad (Volgograd). Apoi, din 1943 până la sfârșitul războiului, Armata Roșie a strâns o serie majoră de victorii precum cele din bătăliile de la Smolensk, Kursk și Berlin, cea din urmă marcând înfrângerea Germaniei naziste în mai 1945.
Formarea și evoluția
Armata Roșie a Uniunii Sovietice s-a format în 1918 în urma Revoluției Bolșevice din octombrie 1917, ce a abolit conducerea țaristă. Armata Roșie a fost oficial denumită RKKA sau Armata Roșie a Muncitorilor și a Țăranilor (Raboche-Krest'yanskaya Krasnaya Armiya), roșul fiind culoarea asociată cu bolșevismul. A devenit în mod oficial Armata Sovietică în 1944.
Armata Roșie a fost imediat mobilizată pentru a lupta contra Armatei Albe, anume contra susținătorilor monarhiei și a anti-bolșevicilor, în cadrul unui război civil încrâncenat (1917-22). Victoria bolșevică din acest război s-a înfăptuit datorită profesionalismului crescând a Armatei Roșii. Trecerea de la o miliție revoluționară la o armată națională profesională i se atribuie lui Leon Trotsky (1879-1940) și incorporării a aproximativ 48.000 de ofițeri și a peste 200.000 de subofițeri din vechea armată imperială.
În cadrul operațiunilor ei zilnice, Armata Roșie era extrem de influențată de ideile bolșevismului. Spre exemplu, cuvântul „ofițer” era interzis și preluat ulterior în 1935. Se folosea mai degrabă termenul de „comandant”, iar fiecare comandant era obligat să îi dea raportul unui comisar politic, care își dădea acordul pentru ordinele comandantului. Acest sistem dual a fost destul de slăbit de realitățile practice și de cerințele celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când mulți comandanți erau lăsați să ia decizii de natură militară, în timp ce comisarii s-au limitat la instrucția politică și la munca de partid. Atunci când URSS a fost atacată de Germania nazistă în iunie 1942 (Operațiunea Barbarossa), sistemul dual a fost revigorat într-o oarecare măsură înainte de a fi slăbit din nou pe măsură ce războiul se desfășura. Totuși, au existat în continuare tensiuni între cele două grupuri ale personalului de comandă pe timpul conflictului.
Liderul URSS din 1924 a fost Joseph Stalin (1878-1953) arăta o neîncredere serioasă în propria sa armată, mai ales când credea că aceasta îl sprijinea pe rivalul său politic Nikolai Bukharin (1888-1938). Din acest motiv, Stalin a măcelărit Armata Roșie:
Aproximativ 35.000 de ofițeri dintr-un corp de ofițeri de aproximativ 80.000 au căzut victime în timpul acesti acțiuni; printre ei se aflau trei din cei cinci Mareșali ai Uniunii Sovietice, toți cei unsprezece deputați ai comisarului de război, 75 din cei 85 de comandanți din corpul armatei și 110 din cei 195 de comandanți de divizie.
(Dear, 962)
În 1941, observând daunele pe care i le-a provocat Armatei Roșii, Stalin a adus înapoi în jur de 4.000 de ofițeri care fuseseră trimiți în lagărele de prizonieri.
Recrutarea
Odată cu amenințarea tot mai mare a Germaniei naziste, Stalin a decretat în 1939 ca toți bărbații sovietici să fie incorporați în armată (cei cu vârste între 18 și 36 de ani). Soldații proveneau în principal din Rusia, Ucraina și Belarus, până când aceste zone au devenit parte din front în 1941. Pe măsură ce războiul se desfășura, recruții veneau de asemenea din Rusia centrală si de est și existau divizii „naționale” alcătuite din lituanieni, uzbeci și armeni, de exemplu. Diviziile „naționale” aveau în general ofițeri ruși. Unitățile montane aveau un contingent puternic din Georgia. De asemenea, existau batalioane penale formate din condamnați (inclusiv prizonieri politici), care însumau în total aproximativ 440.000 de oameni.
Femeile aveau de mult roluri necombatante în Armata Roșie și erau omniprezente în calitate de doctori și medici. După începutul celui de-al Doilea Război Mondial, femeile primiseră de asemenea roluri combatante, în special în unitățile antiaeriene. Erau de asemenea multe femei lunetist (care erau voluntare) și șoferi de tancuri (unele erau chiar comandante de unități de tancuri). În total, „cel puțin 800.000 de femei făceau parte din forțele sovietice din timpul războiului” (Rees, 162).
În 1939, Armta Roșie avea 3 milioane de membri, dar acest număr era în creștere rapidă. Armata Roșie era împărțită în două părți, una în vest și una în est, pentru a face față amenințării din partea Germaniei naziste și, respectiv, a Japoniei militariste. Această dividere era făcută deoarece rețeaua proastă de transport a URSS-ului nu putea permite atunci deplasarea ușoară a armatelor de-a lungul unor zone atât de vaste. Deși importanța tehnologiei a fost recunoscută, a existat în continuare o reticență față de infanterie, care era considerată drept cea mai bună modalitate de a câștiga războaie.
Structura și organizarea comandamentului
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, comanda Armatei Roșii a fost deținută de Stalin, comandantul șef suprem. În subordonarea sa se afla Comitetul de Stat pentru Apărare (GKO), care cuprindea personaje precum ministrul de externe, Vyacheslav Molotov (1890-1986), ministrul de apărare, mareșalul Kliment Voroshilov (1881-1969) și șeful securității de stat, Lavrentiy Beria (1899-1953). Calitatea de membru era una selectă și se schimba în funcție de performanță. În subordinea GKO se afla Stavka, un consiliu alcătuit din Stalin, șeful de personal și alți câțiva generali cu experiență. Statul major al armatei lucra cu Stavka în calitate de agenție de planificare și execuție. Stavka se întrunea doar când Stalin decidea că trebuie, și, pe măsură ce războiul avansa, întâlnirile au devenit din ce în ce mai rare. Din 1942, Stalin și-a numit cel mai bun general, Georgy Zhukov (1895-1974) drept adjunctul comandantului șef. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiecare front militar (grup de armate) era comandat de propriul lui consiliu de război.
Un grup de armată normal sovietic era alcătuit din infanterie (cunoscută sub numele de pușcași sau Streltsy), artilerie (ce includea arme antiaeriene), cavalerie (bazate pe vechile unități de cazaci renumite care încă mânuiau săbii) și corpuri mecanizate (ce includeau tancuri și divizii de puști motorizate). Pe timpul războiului, Armata Roșie nu dispunea de un vehicul blindat special pentru transportul infanteriei; în schimb, trupele cu puști motorizate trebuiau să se urce pe tancuri. Unitățile care aveau performanțe bune își câștigau deseori dreptul de a a avea prefixul de „gardian” înainte de numele lor, o distincție ce reprezenta un salariu, îmbrăcăminte și echipament mai bune pentru unitate. Unitățile de elită ale Armatei Roșii erau Cercetașii (Razvedchiki), care erau recrutați din rândul celor mai buni soldați din divizie.
Uniformele Armatei Roșii
Uniforma standard pentru infanterie era jacheta gymnastyorka simplă, de culoare kaki, cu pantaloni evazați la nivelul șoldurilor și cu cizme de piele înalte sau joase. Uniforma avea două versiuni, una confecționată din bumbac lejer pentru vară și una din lână groasă pentru iarnă. Pentru o vreme mai rece, se purtau o jachetă căptușită (telogreika), un palton mare sau un palton făcut din piele de oaie (shuba). Paltonul era înfășurat și purtat pe spate și pe un umăr atunci când era mai cald. Cercetașii se deosebeau prin veșmintele de camuflaj. Pe timpul iernii se camuflau cu ajutorul veșmintelor albe cu glugă. Unitățile de tancuri aveau uniforme mai specializate, în general cu veșminte negre și jachete negre. Casca de oțel modelul 1940 și șapca pilotka (pentru soldați înrolați) și șapca cu cozoroc (pentru ofițeri) erau standard, fiind înlocuite de o căciulă de blană (shapka ushanka) pe timpul iernii.
În cazul uniformelor Armatei Roșii, însemnele de grad și insignele erau mai degrabă discrete, în concordanță cu etosul proletar al acesteia. Nu existau plăci de umăr înainte de 1943, spre exemplu, iar rangul era indicat prin stele, diamante, dreptunghiuri sau triunghiuri discrete din metal emaliat, atașate (sau brodate) pe gulere sau pe un braț al unui pardesiu. Rangul de mareșal era indicat printr-o stea și o coroană, în timp ce, la polul opus, un sergent junior purta un singur triunghi. Probabil din cauza austerității uniformei, soldații deseori purtau medaliile oferite pentru curaj pe uniformă.
Arme
URSS s-a reînarmat masiv la începutul anilor '30, însă acest lucru însemna că până în 1941 multe tancuri, în special, erau cu mult inferioare celor din Armata Germană. Armata Roșie a avut cel puțin un număr mare de tancuri, aceste fiind o prioritate pentru ea.
Inițial, tancurile sovietice aveau tendința de a fi ușor blindate și nu dispuneau mai deloc de piese de schimb. Din 1942, situația s-a îmbunătățit considerabil. Tancurile medii T34 de 26 de tone se produceau în cantități mai mari. Aceste tancuri le erau superioare oricăror tancuri ai membrilor Axei și puteau face față majorității armelor anti-tanc. Pe scurt, T34 „avea un motor diesel simplu (500 CP), un blindaj bun, o putere de tragere excelentă și o mobilitate superbă prin zăpadă și noroi” (Boatner, 702). T34 dispunea de un tun de 76 de mm (2,9 inci) și de un blindaj înclinat de 44 mm (1,75 inci) grosime, care putea face față chiar și celor mai puternice tunuri ale Axei. Au început să fie folosite și tancul T34 și alte modele excelente, cum ar fi seria de tancuri grele KV, mai lente, dar bine blindate, în batalioane mai mari și mai eficiente începând cu 1942.
Artileria Armatei Roșii era un punct slab la începutul războiului, din moment ce comandanții de top crezuseră, în mod neinspirat, că acest tip de armament trebuia să rămână în trecut și că războiul modern ar fi unul mult mai mobil. Totuși, artileria a devenit treptat punctul forte al Armatei Roșii, formându-se divizii întregi de artilerie, ce combina aruncătoare de mină, obuziere și lansatoare de rachere pentru operațiuni ofensive și divizii specializate doar pentru apărare, care aveau obuziere și tunuri de câmp. Armele de artilerie erau în general de trei calibre: 76, 122 și 152 de mm.
O armă sovietică foarte eficientă era lansatoarea de rachete BM-13 Katyusha, cunoscută sub numele de „Organul lui Stalin”. Montată pe un camion, această armă putea să lanseze rapid rachete cu combustibil solid de 132 de mm. Un soldat german amintește de faptul că această armă era „cel mai teribil și șocant lucru pe care l-am văzut vreodată” (Stahel, 299). Pe măsură ce unitățile de artilerie au devenit mai puternice spre sfârșitul războiului, erau „deseori peste 375 de tunuri și mortuare pe un kilometru de front – o barieră cu adevărat cutremurătoare” (Zaloga, 21).
Mitraliera PPSh-41, cu încărcătorul său distinctiv circular de 71 de cartușe, a devenit un simbol al infanteriei Armatei Roșii. Arma se producea în cantități mari, depășind 6 milioane de exemplare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 34% din infanteria Armatei Roșii avea o mitralieră, un număr mare în comparație cu 11%, în cazul infanteriei Armatei Germane. Puștile erau mai precise, dar mai scumpe în ceea ce privea producția și era nevoie de mai multă pricepere pentru a fi folosite decât mitralierele, arme care aveau un avantaj clar la mică distanță. În final, mitraliera Maxim Model 1910 de 7.62 mm, cu roțile sale caracteristice, era o armă utilă în luptele de stradă. Un punct slab al acestei arme era lipsa unei arme antitanc cu putere reală de lovire.
Marile pierderi
În 1941, Armata Roșie avea 5,37 de milioane de soldați pe front, putea să mobilizeze alte 5 milioane și dispunea de 20.000 de tancuri (Dear, 963). Deși în teorie impresionante, aceste numere ascundeau multe deficiențe grave. În primele luni ale războiului, Armata Roșie era atât de prost organizată încât comandanții se aflau deseori departe de trupele lor, iar unitățile din prima linie duceau adesea lipsă de muniție. Comandanții rareori luau inițiativă (lucru care nu fusese încurajat pe timpul lui Stalin) și se bazau prea mult pe infanterie, chiar și când aveau de a face cu divizii înarmate. Nu exista suficient transport motorizat, optica nu era bună în cazul majorității armelor, afectând puternic precizia și se depindea foarte mult pe liniile telefonice fixe vulnerabile, mai degrabă decât pe comunicațiile radio, mai sigure și mai fiabile.
O altă problemă era utilizarea tancurilor sovietice, comandanții sovietici preferând să le distribuie în rândul unităților de infanterie și să folosească doar pe post de artilerie autopropulsată, decât ca arme de sine stătătoare. În plus, tancurile erau în general folosite în grupuri mici, acest lucru reducând mult eficiența lor, în special când se confruntau cu diviziile de tancuri masive ale inamicului.
Deficiențele menționate mai sus ajută la explicarea performanțelor slabe ale Armatei Roșii din timpul Războiului de Iarnă dintre 1939 și 1940, atunci când Stalin a încercat să invadeze Finlanda, și în primul an al Războiului germano-sovietic (1941-1945), când armatele lui Hitler au obținut câștiguri teritoriale masive începând cu iunie 1941. Armatele Axei au folosit tacticile „războiului fulger” (Blitzkrieg), ce constau într-o combinația masivă de divizii de infanterie blindate și motorizate cu deplasare rapidă și de artilerie și sprijin aerian. Comandanții lui Hitler atacau adesea pe fronturi înguste pentru a pătrunde în teritoriile inamice și apoi pentru a încercui armate întregi. Din nou și din nou, Armata Roșie nu a putut găsi un răspuns la aceste tactici. În doar trei confruntări sângeroase, anume Bătălia de la Białystok-Minsk (iunie-iulie 1941), cea de la Smolensk din 1941 și cea de la Kiev din 1941, în jur de 2 milioane de soldați ai Armatei Roșii au devenit prizonieri de război. În ciuda a ce le-a fost transmis de către propraganda nazistă, totuși, soldații Axei au realizat curând că inamicii sovietici puteau fi o forță de temut atunci când nu erau abandonați de superiorii lor. Un raport al unui grup panzer din iulie 1941 menționa că:
Rușii luptă dur și fără frică, atacă în continuu și sunt foarte pricepuți în apărare... Reapare constant rezistența în mediul rural. De obicei rușii așteaptă, bine camuflați și deschid focul doar când distanța este mică.
(Stahel, 221)
În total, în timpul operațiunii Barbarossa, Armata Roșie a pierdut 4 milioane de soldați și 20.000 de vehicule armate (Zaloga,5). Campania nu și-a atins scopul de a anihila Armata Roșie, dar aceasta a fost cu siguranță afectată de pierderile uriașe de personal și materiale. Ca și în cazul altor armate, soldații le puteau scrie scrisori celor de acasă. Într-o scrisoare scrisă de Aleksandr Yegorov, acesta o anunță pe Mariya de decesul fratelui său, Pavel Khlomyakov:
Unitatea lui Pavel a atacat pe 16 septembrie [1941]. Două obuze inamice i-au distrus armura. Mecanicul și tunarul au fost uciși, iar el a fost grav rănit. A reușit să iasă din tanc și s-a întins pe iarbă pentru o bună perioadă de timp. Era imposibil să ajungem la el cât timp se trăgea, a primit ajutor medical abia seara. A fost dus la un spital de campanie și asta este tot ce știu...
(Dimbleby, 452).
Marile victorii
Într-un final, situația s-a întors pe dos. Stalin a redenumit conflictul „Marele Război Patriotic” și le-a cerut tuturor să „lupte neîncetat” pentru a face din URSS o fortăreață. Dictatorul nemilos a impus de asemenea o disciplină riguroasă în Armata Roșie după înfrângerile din vară. Pe 16 august 1941, a dat următoarea directivă:
Ordon ca: (1) oricine își dă jos insigna în timpul luptei și se predă trebuie privit ca un dezertor răuvoitor, a cărui familie trebuie să fie arestată, întrucât este o familie a unui om care a încălcat jurământul și a trădat Patria Mamă. Astfel de dezertori trebuie să fie împușcați pe loc. (2) cei care sunt încercuiți trebuie să lupte până la ultimul om și să încerce să revină pe poziții. Iar cei care preferă să se predea trebuie să fie anihilați pe orice cale, în timp ce familiile lor trebuie să fie private de orice alocație și asistență din partea statului... Acest ordin trebuie citit în toate companiile, escadroanele, bateriile.
(Dear, 959)
O altă metodă de a se asigura că trupele din prima linie luptau conform cerințelor a fost formarea unităților NKVD, unități ale poliției secrete sovietice care erau staționate în spatele trupelor normale și care erau pregătite de a împușca dezertorii sau pe cei care se retrăgeau fără să fi primit ordin. Aceste unități NKVD reprezentau în cele din urmă aproximativ 10% din totalul infanteriei de pușcași.
Exista acum o organizare mult mai bună în rândul diferitelor tipuri de divizii, tactici mai bune folosind armura și apariția vitală a unităților specializate de comunicare. Armata Roșie a început să se îmbunătățească considerabil începând cu 1943. Alte îmbunătățiri presupuneau reducerea numărului de deputați politici, o creștere a artileriei și o distribuție mai bună a mitralierelor și a tancurilor mai bune. Armata Roșie a fost de asemenea ajutată de problemele de logistică cu care s-au confruntat invadatorii, aflați departe pe teritoriul sovietic, unde drumurile puține și acțiunile partizanilor făceau ca aprovizionarea cu combustibil, muniție și provizii pe front să fie din ce în ce mai dificilă. Vremea rece i-a prins pe invadatori pe piciorul greșit, întrucât combustibilul și lubrifianții din vehiculele lor înghețau. Armata Roșie, în schimb, era mai bine echipată pentru un război de iarnă și putea fi reaprovizionată de la fabricile care fuseseră deja relocate în zonele sigure din Rusia centrală și de est. Un alt sprijin pentru Armata Roșie a lui Stalin a venit din exterior. Atacul Japonei asupra Pearl Harbor, baza navală a SUA din Pacific, din 7 decembrie 1941, a însemnat că URSS nu mai era amenințată la est, iar diviziile de acolo puteau fi transferate pentru a face față forțelor Axei din vest.
Seria de înfrângeri a URSS s-a încheiat în mod dramatic cu Bătălia de la Moscova (octombrie 1941-ianuarie 1942), ce a reprezentat prima înfrângere a lui Hitler pe sol. Zhukov a pus la cale contraonfensiva din ianuarie 1942, care a respins atacul a trei armate panzer ale Axei și a eliberat capitala de orice amenințare viitoare. În timp ce Armata Roșie înainta pentru prima dată după o lungă serie de retrageri, putea observa ororile pe care le-au făcut ocupanții. Case au fost distruse în totalitate, bunuri de orice fel au fost furate și cetățeni de orice vârstă au fost uciși. De atunci, ambele părți urmau să comită atrocități, pe măsură ce războiul devenea mult mai brutal.
S-au înregistrat mai multe victorii sovietice, precum apărarea de succes la asediul Leningradului (septembrie 1941-ianuarie 1944). Armata Roșie, din nou datorită planificării meticuloase a lui Zhukov, a câștigat Bătălia de la Stalingrad (iulie 1942-februarie 1943), distrugând astfel Armata a Șasea, cea mai mare armată a lui Hitler și capturând 91.000 de trupe ale Axei. Armata Roșie a câștigat cea mai mare confruntare cu tancuri din istorie, Bătălia de Kursk (iulie-august 1943). De-a lungul anului 1944, invadatorii din Axă au fost rapid înlăturați de pe teritoriul sovietic. În cele din urmă, Berlinul a fost ocupat în aprilie 1945, Hitler s-a sinucis și Germania a capitulat. Victoria a avut loc cu un mare cost. Peste 8 milioane de soldați ai Armatei Roșii au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Alte 5,7 milioane au fost capturate în timpul războiului, iar 3,3 milioane au murit in captivitate. (Rees, 57)
