Sultanatul Otoman (sub formă de imperiu între anii 1299 și 1922 și de califat între 1922 și 1924), cunoscut și sub numele de Imperiul Otoman, în limba turcă fiind Osmanlı Devlet, era un stat imperial turc care a fost creat și denumit după Osman (1258-1326), o căpetenie anatoliană. În timpul apogeului său din secolele XVI și XVII, imperiul controla teritorii vaste incluzând Anatolia, sud-vestul Europei, Grecia continentală, Balcanii, părți din nordul Iraqului, Azerbaidjan, Siria, Palestina, părți din Peninsula Arabă, Egipt și părți din fâșia nord-africană, pe lângă insulele Rodos, Cipru și Creta. Recunoscută drept cea mai puternică superputere militară a vremii sale, imperiul a stagnat și a avut de a face cu un declin prelungit începând cu sfârșitul secolului al XVI-lea până când a fost înlocuit cu Republica Turcia după Primul Război Mondial (1914-1918).
Ascensiunea, apogeul și declinul Imperiului Otoman
În secolul al XI-lea, turcii selgiucizi, un popor din stepa asiatică care adoptaseră versiunea sunită a Islamului, au invadat Persia și teritoriile asiatice învecinate, apoi a avansat spre vest, spre Anatolia. Acolo ei au avut de înfruntat puterile imperiale ale Imperiului Bizantin (330-1453), având parte de o înfrângere usturătoare lângă Manzikert în 1071, iar astfel numeroase triburi turcești s-au așezat în zonă. Până la sfârșitul secolului al XIII-lea, diversele beyliks (regate mici) erau practic independente, dar se aflau în conflict unele cu altele. Osman (1299-1326), beyul (căpetenia) din Bitinia, o regiune situată în vest, lângă Marea Marmara, a pornit un război cu regatul vecin bizantin, extinzându-și teritoriile pe cârca lor și asediind Prusa (Bursa), care a căzut după moartea sa din 1326.
Succesorii lui Osman au cucerit teritoriile bizantine din Anatolia și Europa, fiind aproape de a cuceri și Balcanii până la sfârșitul secolului al XIV-lea. Europenii au făcut încercări vehemente de a-i respinge pe otomani dar au eșuat, în special în cadrul bătăliilor decisive de la Kosovo (1389) și Nicopolis (1396). Turcii și-au găsit un adversar pe măsură, nu din vest, ci din est, atunci când s-au confruntat cu forțele rivale timuride (în urma unui conflict teritorial din Anatolia) sub conducerea liderului turco-mongol Timur (aka Tamerlane, 1370-1405) lângă Ankara în 1402. Otomanii au fost înfrânți, iar sultanul Baiazid I (1389-1402) a fost capturat.
Cu toate acestea, puterile occidentale nu au reușit să profite de această oportunitate pe deplin, iar în urma unui război civil, cunoscut de altfel sub numele de Interregnul otoman (1402-1413), Mehmed I (1413-1421), un fiu de-ai lui Baiazid, a ieșit victorios drept liderul neîntrecut al teritoriului otoman unificat, și, datorită acestui lucru, este adesea considerat ca fiind al doilea fondator al imperiului. Readucând granițele imperiului la stadiul în care se aflau înainte de Bătălia de la Ankara, otomanii au ajuns în 1453 la legendarele Ziduri Teodosiene ale Constantinopolului, ultimul bastion al Imperiului Bizantin, sub conducerea lui Mehmed al II-lea Cuceritorul (1451-1481, un nepot de-ai lui Mehmed I).
În urma căderii Constantinopolului, care a devenit noua capitală otomană, Mehmed a întreprins numeroase campanii militare atât în est, cât și în vest. Serbia, Grecia și Bosnia au căzut sub stăpânirea sultanului, iar în est Mehmed a cucerit Imperiul Trapezuntului în 1461. Mehmed I s-a aliat de asemenea cu tătarii din Crimeea (1441-1783) în 1475 și astfel a garantat dominația asupra regiunii din Marea Neagră pentru următoarele trei secole.
Otomanii și-au îndreptat atenția spre Orient sub conducerea lui Selim I (1512-1520, nepotul lui Mehmed Cuceritorul), care a vizat dinastia rivală Safavid (șiită) a Iranului (1501-1736) și sultanatul mameluc din Egipt (1250-1517). El a înregistrat o înfrângere categorică împotriva celui din urmă în 1514, însă nu și-a dorit o cucerire completă; cu toate acestea, poporul mameluc a fost cucerit în totalitate în 1517.
Ultima victorie le-a oferit otomanilor accesul la orașele sfinte islamice Mecca, Medina și Ierusalim, permițându-le să preia titlul de Califat al lumii islamice. Otomanii și safavizii și viitoarele imperii persane, urmau să se confrunte în mod intermitent în următoarele trei secole iar teritoriile din Iraq și Azerbaidjan urmau să încheie înțelegeri de mai multe ori până când problemele au fost în cele din urmă rezolvate printr-un tratat de pace în 1847.
Fiul lui Selim, Suleyman I (1520-1566), a rămas în istorie drept cel mai apreciat conducător al erei otomane și este cunoscut sub numele de Kanuni (Făuritor de legi) în Orient și Magnificul în Occident. Acesta a cucerit Belgradul în 1521, insula Rodos în 1523 și a obținut o victorie majoră împotriva ungurilor în Bătălia de la Mohacs din 1526 (care a destabilizat regiunea timp de mulți ani și care le-a permis turcilor să își impună dominanța asupra acesteia, luptându-se cu austriecii pentru ea. În Africa, algerienii acceptaseră suzeranitatea lui Selim în 1517, iar Tunis a ajuns sub ocupație otomană sub conducerea lui Suleiman în 1534.
Suleyman Magnificul a murit în timpul unei campanii în Ungaria în 1566, lăsând imperiul în mâinile singurului său fiu în viață, Selim al II-lea (1566-1574), iar unii istorici afirmă că acesta a fost începutul declinului otoman. Următoarele decenii nu au dus lipsă de cuceriri, însă autoritatea militară și cea navală a imperiului a început să se destrame. Cuceririle de la Yemen (1567-1570), Cipru (1570), Tunis (1574), Fez în Maroc (1578), Creta (1669) și Podolia din Ucraina de astăzi (1672) sau dovedit a fi ultimele adăugiri la teritoriul otoman În 1683, armata otomană a avut parte e o înfrângere usturătoare lângă zidurile Vienei și, astfel, și-a pierdut renumele militar. În 1699, Imperiul Otoman a fost nevoit să ceară pace în urma unei invazii colective; tratatul de la Karlowitz (1699) i-a forțat pe turci să cedeze vaste teritorii europene Austriei, Poloniei, Rusiei șI Veneției.
Aceste pierderi teritoriale au fost doar începutul unui episod ce s-a întins pe mai multe secole. Tătarii din Crimeea au fost înfrânți de către ruși în 1783, aducând astfel sfârșitul hegemoniei din regiunea estică a Mării Negre. Revoluția greacă (1821-1829) a adus independența greacă, iar exemplul lor a fost urmat de Bulgaria, Serbia, Muntenegru și România, care s-au desprins din imperiu până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Egiptul a ieșit de sub controlul direct încă din anii 1830 și a scăpat de el definitiv în favoarea Imperiului Britanic cinci decenii mai târziu, în anii 1880. Franța a cucerit Algeria în 1830 și Tunisia în 1881, iar Libia, ultimul teritoriu african controlat de otomani, a fost cucerit de către Italia în 1911.
Ultimul conducător otoman autonom care a adus contribuții semnificative imperiului a fost sultanul Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), care a preluat conducerea în timpul Primei Ere Constituționale ale Imperiului Otoman (1876-1878; o eră a monarhiei constituționale), pe care a încheiat-o în doar doi ani, restablind controlul monarhic absolut. Hamid a făcut încercări vehemente de modernizare (mai ales în domeniul educației) și a introdus numeroase progrese tehnologice, precum construirea unor sisteme vaste de cale ferată, dar este un personaj controversat din cauza masacrului populației locale armene (1894-1896; cunoscut și sub numele de masacrele hamidiene), care este considerat drept începutul genocidului armean (1914-1923) care a avut loc mai târziu.
Abdul Hamid a fost înlăturat de la putere de către partidul Tinerilor Turci, o entitate politică naționalistă și seculară care a restaurat monarhia constituțională în imperiu, cunoscută și sub numele de cea de-a Doua Eră Constituțională a Imperiului Otoman (1908-1920). Totuși, începând de atunci, sultanii au devenit doar simboluri, iar imperiul intrase pe traiectoria de autodistrugere. Ultima lovitură a fost atunci când imperiul a participat în Primul Război Mondial (1914-1918) de partea Puterilor Centrale (Imperiul Austro-Ungar șI Germania). Sultanatul a fost distrus de către război și a dispărut în 1922.
După război, armata greacă a invadat Anatolia, cucerind Smyrna (Izmir) și alte teritorii din interiorul imperiului. Forțele de invazie grecești au fost respinse de luptătorii pentru libertate turci, conduși de liderul naționalist turc și fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal (1923-1938), în timpul a ceea ce a fost denumit ulterior Războiul de Independență al Turciei (1919-1923). Ultimul lider otoman, Abdulmejid al II-lea, a ocupat doar funcția de calif al Islamului (în mod simbolic) timp de doi ani, până când această funcție a fost abolită oficial de Kemal.
Guvernul otoman
De pe timpul lui Murad I (1362-1389), liderul statului otoman era numit sultan, considerat adesea drept un rege răzbunător inspirat de religie. Titlul de sultan a fost folosit de numeroși monarhi din lumea islamică din perioada medievală, iar în multe cazuri legitimat și mai mult prin binecuvântările liderului spiritual al comunității musulmane, califul (khalifa în arabă). Sultanul, deși în teorie era în subordinea califului, era practic independent și, în majoritatea cazurilor, mai autoritar.
Acțiunile și deciziile sultanului erau considerate a fi finale, deși exista un organism consultativ compus din viziri (miniștri, cunoscuți și sub numele de pașa) care îl asistă și uneori chiar îi țin locul sultanului în chestiuni de natură politică. Acești miniștri și alți birocrați de rang înalt au fost selectați din rândul ofițerilor promițători din elita corpului militar al ienicerilor, adunați din teritoriile balcanice cucerite. Marele vizir (prim-ministru) îi era subordonat direct sultanului și în multe cazuri avea un rol instrumental în afirmarea autorității celui din urmă, fapt demonstrat de membrii familiei Köprülü, care au ocupat această funcție în mod succesiv între 1656 și 1703.
Deși sultanul era liderul neîntrecut al poporului, otomanii le permiteau conducătorilor locali să își păstreze autonomia în schimbul loialității, iar în unele cazuri, localnicii își păstrau sistemul de guvernare, cum s-a întâmplat în Balcani. Cadrul administrativ otoman poate fi rezumat perfect în acest pasaj:
În mod paradoxal, statul otoman timpuriu era atât de militant islamic, cât și puternic influențat de cultura greacă, fiind moștenitor al selgiucizilor, dar și al practicilor și a structurilor derivate din Imperiul Romano-Bizantin pe care l-a înlocuit. Situat între Balcanicii creștini și extremitatea vestică a Dar al-Islam, el era o punte între civilizațiile rivale. (Ruthven, 86)
Cel mai mare punct slab al cadrului suveran otoman era cel al succesiunii; otomanii se bazau oarecum pe un principiu darwinist: doar cel mai capabil prinț putea să preia puterea. Prinții, cunoscuți sub numele de Şehzade, trebuiau să fie guvernatori ai numeroase regiuni aflate sub suzeranitatea tatălui lor pentru a dobândi experiență militară și administrativă, însă această practică a fost înlăturată în următorii ani, deoarece crea o competiție pentru un reclamant și astfel motiva un fratricid.
De pe vremea lui Selim al II-lea (1566-1574), pe măsură ce sultanii se bucurau de plăcerile haremului și nu s-au mai ocupat de administrarea poporului lor, au început să apară corupția, intoleranța și nepotismul în cadrul legislativ. Potențialii succesori erau incompetenți, fără nicio experiență practică, permițându-le altor personaje (miniștri, ieniceri sau regine) să exercite mai mult control asupra sultanului, care a devenit ulterior un pion în intrigile de la palat. Pentru o scurtă perioadă în secolul al XVII-lea, regina mamă (Valide Sultan), a început să își exercite controlul direct asupra suveranilor minori, precum domnia sultanei Kosem (1623-1632 & 1648-1651), după moartea soțului său, sultanul Ahmed I (1603-1617).
Următorii sultani au făcut încercări vehemente de a solidifica imperiul, iar sultanul Abdulmejid I (1839-1861) a introdus o nouă listă de reforme importante precum Tanzimat (1839-1876; formulat inițial de tatăl lui Mahmud al II-ea). Aceste reforme prezentau numeroase drepturi, precum cel al egalității și al toleranței religioase pentru toată lumea, dar în timp ce au revizuit structura financiară a imperiului, au promovat naționalismul otoman în contrast cu diviziunil etnice, au limitat rolul facțiunilor rebele și au subminat autoritatea tuturor conspiratorilor anti-statali.
Cu toate acestea, naționaliștii seculari nu au fost impresionați de reformele Tanzimat și își doreau să creeze un guvern mai pe stil european. Acest lucru a dat avântul Primei Ere Constituționale a Imperiului Otoman (1876-1878), care a avut loc doar în primii doi ani ai domniei lui Abdul Hamid. Nu exista un sistem de partide, iar membrii aleși ai parlamentului otoman erau considerați a fi reprezentanții poporului și exercitau un anumit nivel de control asupra sultanului până când acesta a pus punct acestei ere.
Hamid, care se opunea reformelor liberale, a fost înlăturat de la putere în 1909 și astfel a început cea de-a Doua Eră Constituțională a Imperiului Otoman (1908-1920). De această dată, sultanii au devenit un simplu simbol înlocuiți de pașii (miniștrii) aflați la putere, cel mai faimos caz fiind trioul din timpul Primului Război Mondial, anume cel format din Mehmed Talat Pasha, Enver Pasha și Ahmed Cemal Pasha din partidul Tinerilor Turci, cunoscut și sub numele de “Cei Trei Pași” (și care sunt considerați vinovați de Genocidul Armean dintre anii 1914 și 1923).
Religia
Islamismul a rămas în continuare factorul definitoriu al imperiului; sultanul trebuia să protejeze poporul de această credință și însuși islamul - remarcile blasfematoare nu erau acceptate. Cu toate acestea, istoricul Stephen Turnbull comentează,
…creștinii aflați sub conducere musulmană par să se fi bucurat de un nivel de toleranță mai mare decât cel oferit ortodocșilor sub conducerea latină, așa că rezistența nu a fost mereu atât de mare precum se crede. Se poate ca bisericile să fi devenit moschee, în timp ce cei rămași în mâinile creștinilor aveau parte de anumite restricții, precum interzicerea sunatului clopotului și a procesiunilor publice, însă situația putea fi și mai rea. Lumea ortodoxă păstra amintirea celei de-a Patra Cruciade din 1204 care le reamintea de cât de bine era sub conducerea otomană în comparație cu cea occidentală. “Mai bine turbanul sultanului decât mitra episcopală”, a scris un învățat bizantin. (75-76)
Un exemplu de incluziune și acceptare religioasă poate fi extras de pe vremea lui Baiazid al II-lea (1481-1512) care i-a primit cu brațele deschise pe evreii spanioli în 1492, o comparație răsunătoare cu maltratarea evreilor răspândită în toată Europa medievală. Mehmed Cuceritorul chiar a scris o declarație prin care le oferea clericilor creștini protecție completă și independență religioasă.
Totuși, exemple de extremism și intoleranță bazate pe motive religioase, etnice și naționaliste se regăsesc în mod abundent în analele istorice turcești, precum măcelul violent asupra prizonierilor de război, ordonat de către Baiazid I (1389-1402) în urma Bătăliei de la Nicopolis (1396), asedierea orașelor cucerite și maltratarea și genocidul armenilor locali de la sfârșitul secolului al XIX-lea până la începutul secolului al XX-lea.
Armata otomană
Fondatorul imperiului, Osman, s-a autointitulat ghazi, adică luptător sfânt și a condus legiuni în principal compuse din acești luptători sfinți, ducând un război ġazā, o formă de război sfânt, împotriva Bizantinilor. Pe măsură ce teritoriul otoman s-a extins, s-au încorporat noi trupe militare în armata turcă aflată în creștere. Cavaleria de raid numită akincis (akin - raid) era adesea utilizată pentru a explora și iniția raiduri în teritoriile inamice înainte de sosirea armatei principale. Sipahis reprezentau unitățile de cavalerie otomane de elită, cu o armură impenetrabilă și echipate cu lănci, care era plătite în terenuri în loc de bani.
Infanteria ușoară era în general compusă din azapi neobișnuiți (adică necăsătoriți sau burlaci), care erau echipați atât cu arme albe și arme la distanță. Totuși, cele mai cunoscute unități de infanterie (grea) otomane au fost recrutate prin sistemul de devșirme (adică impozit pe copil), înființat de sultanul Murad I, prin intermediul căruia copiii din Balcani erau recrutați, convertiți la islamism și antrenați ca soldați ieniceri de elită (în turcă: yeñiçeri, adică soldat nou), câțiva dintre ei urmând să ocupe funcțiile de miniștri și înalți funcționari ai regatului.
Ienicerii făceau parte atât din infanteria grea, cât și din unitățile de cavalerie, deși sunt în general cunoscuți pentru cele din urmă. Reziliența și îndemânarea le-au câștigat admirația și au răspândit teamă în puterile europene. De exemplu, au fost în mare parte responsabili pentru victoria otomană în fața unei coaliții armate europene de cruciați la Varna (1444). Inovația adusă de ieniceri a fost faptul că purtau uniforme oficiale și că erau echipați cu arme cu praf de pușcă precum archebuzele, care adesea îi ajutau să întoarcă soarta bătăliei.
Otomanii erau cunoscuți pentru incorporarea armelor cu praf de pușcă, inclusiv a tunurilor ușoare și grele; cele din urmă fiind exemplificate cu ajutorul imensei Arme de la Dardanele (Şahi topu), un prototip care a fost folosit în fața zidurilor Constantinopolului în 1453. Armata otomană a introdus de asemenea utilizarea unei fanfare militare oficiale, cunoscută sub numele de mehterân, care interpreta melodii de război (și numeroase imnuri imperiale), dintre care multe sunt cunoscute și în ziua de astăzi.
Structura militară, deși inițial destul de succes, s-a distrus în timp, din moment ce nu au existat încercări de modernizare sau reformare a forțelor. Ienicerii au urcat pe scara ierarhică, pe spinarea sultanului, alienând alte ordine militare, care au recurs la banditism, precum revoltele de la Celali (1590-1610; numite după un șiit timpuriu, deși fără legătură cu acestea) care au făcut ravagii în interiorul imperiului și care au durat zeci de ani până a fost înăbușită. Între timp, dușmanii din exterior au început să se afirme pe plan militar. Selim al III-lea (1789-1807) a introdus Nizam-i-Cedid (Noua Ordine), un sistem militar reformat, care putea să-i înlocuiască pe învechiții ieniceri. Această mișcare a avut parte de o rezistență puternică din partea ienicerilor, care l-au forțat pe sultan să renunțe la eforturile sale și care, în cele din urmă, i-au luat viața.
Mahmud al II-lea (1808-1839) a realizat că supraviețuirea imperiului fragmentat se poate realiza doar cu ajutorul unei noi armate și astfel a urmat exemplul lui Selim. A antrenat trupe moderne, care i-au jurat loialitate absolută casei lui Osman, iar acești soldați, în schimb, i-au distrus pe ieniceri atunci când s-au răsculat, reafirmând autoritatea sultanului în 1826. Aceștia au fost denumiți Asakir-i Mansure-i Muhammediye (Soldații Victorioși ai lui Mohamed), prescurtată adesea ca Armata Mansure (Armata Victoriasă).
Otomanii erau de asemenea cunoscuți pentru valorificarea de talente, chiar și când venea vorba de inamicii lor. Spre exemplu, ei au recrutat corsarii și pirații care le jefuiau navele, transformând astfel dușmanii în prieteni. Două dintre cele mai notabile exemple sunt cele ale lui Hayreddin Barbarossa (1478-1546), victoria din bătălia navală de la Preveza (1538) și cel al lui Yusuf Raïs (1553-1622), numit inițial Jack Birdy, cel care a fost probabil inspirația pentru personajul din seria Pirații din Caraibe. Marina otomană, care a fost inițial organizată la o scară gigantică de către Suleyman Magnificul, a dominat Marea Mediterană, în rivalitate cu celelalte puteri navale europene, în special Veneția, până la înfrângerea sa din cadrul Bătăliei de la Lepanto (1571). Vestigiile puterii navale otomane au început să dispară odată cu secolul al XVII-lea, din cauza tensiunilor generate de modernizare și a lipsei de fonduri necesare pentru a susține o flotă mai puternică și mai mare.
Economia și comerțul
Căderea Constantinopolului din 1453 a reprezentat nu numai începutul unor ambiții imperiale otomane avansate, ci și siguranța dominației comerciale a teritoriilor turcești. Din moment ce tătarii din Crimeea i-au jurat loialitate sultanului, Mehmed al II-lea deținea de asemenea hegemonia în zona Mării Negre. Cu Dardanelele sub controlul lor, turcii au blocat Drumul Mătăsii pentru inamicii din Occident. Drepturile exclusive de comerț cu India Mogulă (1526-1857, intermitent), o superputere regională, prin Oceanul Indian, au reprezentat de asemenea o sursă de venit pentru ambele imperii, iar comercianții europeni care utilizau rutele controlate de otomani trebuiau să-i plătească imperiului taxe.
Hegemonia otomană din Marea Mediterană și din Oceanul Indian, și controlul acestora asupra Dardanelelor, le-au forțat pe puterile europene rivale să caute rute de comerț noi, în Occident, în Lumea Nouă. Cu toate acestea, turcii au pierdut rapid avantajul din Orient, așa cum explică istoricul Mehrdad Kia:
Declinul economic și financiar al imperiului a fost exarcebat de diversitatea semnificativă a comerțului, de la rutele tradiționale pe uscat la rutele navale. Din punct de vedere istoric, vasta regiune ce se extindea din Asia Centrală până în Orientul Mijlociu reprezenta o legătură între China și Europa. Taxele și cele navale colectate de guvernul otoman au reprezentat o componentă importantă a venitului generat de stat… Ocolirea Capului Bunei Speranțe de către portughezi și stabilirea ulterioară a unei rute maritime directe către Iran, India și mai departe le-a permis însă statelor și comercianților europeni să ocolească teritoriul ocupat de otomani… (12)
Arta și arhitectura otomane
Operele de artă arhitecturale din perioada otomană i-a uimit și fascinat pe vizitatori timp de secole întregi. Arhitectura otomană se bazează mult pe stilurile persane, bizantine și arabe, combinându-le pentru a crea un amestec unic, portretizat perfect în design-urile lor realizate pentru masjids sau moschee, dintre care multe au fost comandate de către sultani, din moment ce sunt elementele centrale ale credinței islamiste. Madrasele (școlile religioase), cantinele sociale, spitalele, universitățile, mormintele sultanilor sunt, de asemenea, exemple perfecte ale măiestriei arhitecturale turcești.
Mimar Sinan (1488/1490-1588), un arhitect otoman proeminent, a lucrat sub conducerea lui Suleyman Magnificul și a celor doi succesori ai săi și rivaliza cu excelența lui Michelangelo (1475-1564). Sinan a fost cel responsabil de proiectarea unor opere de artă precum Moscheea Suleymaniye (inaugurată în 1557) și Mocheea Selimiye (inaugurată în 1575); unul dintre discipolii săi a fost responsabil de faimoasa Moschee a Sultanului Ahmed sau Moschee Albastră (terminată în 1616).
Palatele otomane precum Topkapi (ce înseamnă Poarta tunului) care a servit drept reședință imperială sau sediu între secolele XV și XVI și Dolmabahçe (ce înseamnă Grădină plină de flori), care a înlocuit-o pe prima la mijlocul secolului al XIX-lea, sunt de asemenea exemple remarcabile de excelență arhitecturală din acea vreme, deși cea din urmă este și un exemplu al generozității toxice care a paralizat economia imperiului.
Arta din perioada otomană înfrumusețează paginile a numeroase manuscripte comandate de către sultani. Stilul, precum și arhitectura, au fost adoptate din culturile învecinate. Numeroase miniaturi, opere caligrafice islamice, carpete decorative, gresii și portete din acea eră portretizează valorile culturale și istoria națiunii. Numele sultanului a fost de asemenea scris într-o manieră stilizată, cunoscută sub numele de tughra, care se folosea pentru semnarea documentelor imperiale. Poezia și muzica au fost de asemenea patronate de către conducătorii otomani, mulți dintre aceștia fiind compozitori excelenți; Suleyman Magnificul scria adesea versuri romantice pentru soția sa sultana Hurem (1502-1558), sub pseudonimul Muhibbi (ce însemna iubit).
Începând cu secolul al XIX-lea, muzica de stil european a fost de asemenea incorporată în Imnul Imperial Otoman, compus sub patronajul sultanului Abdulmejid I (1839-1861). Aceste forme de artă și arhitectură le permite observatorilor moderni să înțeleagă mai bine lucrurile pe care turcii le prețuiau, și deși se pot observa influențele europene în creșteri treptate de-a lungul secolelor, se pot distinge în continuare elementele care au făcut ca turcii otomani să fie unici.
