Confucianismul

Confucianismul este o filozofie creată în secolul al VI-lea î.Hr. în China, care este considerată de unii un sistem de credințe secular-umanist, de unii o religie și de alții un cod social. Spectrul larg de subiecte abordate de confucianism se pretează la toate aceste trei interpretări, în funcție de aspectele pe care se concentrează.

Filozofias se bazează pe credința conform căreia ființele umane sunt în esență bune, au comportamente imorale din cauza lipsei standardelor morale puternice și că apartenența la un cod de etică și la ritualurile pe care se bazează acesta, îi permite cuiva să ducă o viață productivă și liniștită care ar forma un stat puternic, etic și prosper.

Această filozofie a fost creată de Confucius (K’ung-fu-Tze, Kong Fuzi, “Stăpânul Kong”, 551-479 î.Hr.), un filozof chinez din Perioada Primăverii și a Verii (772-476 î.Hr.). Confucius se numără printre cei mai mari filozofi din cadrul celor O Sută de Școli de Gândire (cunoscută și drept Disputa celor o Sută de Școli de Gândire), care se referă la Perioada Primăverii și a Verii și la Perioada Statelor Beligerante (cca. 481-221 î.Hr.), când numeroase școli de filosofie se luptau pentru studenți. El este, fără niciun dubiu, cel mai influent filosof din istoria Chinei, ale cărui opinii, precept și concepte au stat la baza culturii chineze timp de peste 2.000 de ani.

Confucius însuși a declarat că nu scrisese și nu oferise nimic nou, insistând asupra faptului că opiniile sale erau preluate din lucrări mai vechi (cunoscute drept cei Cinci Clasici) pe care el le populariza la școala sa. Totuși, filozoful și învățatul Mencius (Mang-Tze, 372-289 î.Hr.), i-a atribuit cei Cinci Clasici lui Confucius, o opinie care a fost menținută până la mijlocul secolului al XX-lea. Aceste lucrări, alte trei legate de gândirea confucianistă și una creată de Mencius constituie cele Patru Cărți și cei Cinci Clasici care au fost textele de fundament ale culturii chineze de pe vremea Dinastiei Han (202 î.Hr.-220 d.Hr.), atunci când confucianismul a devenit filosofia de stat. Cele Cinci Cărți și cei Cinci Clasici sunt:

• Cartea riturilor (numită de asemenea Cartea Marilor Învățături)
• Doctrina celor răi
• Analectele lui Confucius
• Lucrările lui Mencius
• I-Ching
• Clasicii poeziei
• Clasicii riturilor
• Clasicii istoriei
• Analele primăverii și verii

Cei Cinci Clasici le sunt atribuiți scriitorilor din dinastia Zhou (1046-256 î.Hr.), care se afla în declin pe timpul lui Confucius. Se poate ca el să fi editat sau revizuit cei Cinci Clasici, așa cum menționează tradiția, dar, chiar și dacă nu a făcut aceste lucruri, cu siguranță a fost cel care le-a popularizat conceptele. Analectele, Cartea riturilor și Doctrina celor Răi au fost scrise de studenții lui, pe baza lecturilor și a discuțiilor din timpul orelor.

Perioada Statelor Beligerante s-a încheiat odată cu victoria statului Qin în fața celorlalți și cu crearea Dinastiei Qin (221-206 î.Hr.), care a adoptat filozofia legalismului și a interzis orice alte credinței. Lucrările confuciane erau scoase în afara legii și arse împreună cu cele scrise de ceilalți filozofi non-legaliști. Copii ale lucrărilor interzise au supraviețuit doar pentru că au fost ascunse de înțelepți, cu riscuri personale uriașe. Dinastia Han, succesoarea dinastiei Qin, a încurajat o libertate mai mare de exprimare, a introdus Cele Patru Cărți și cei Cinci Clasici drept lecturi obligatorii pentru pozițiile administrative, fapt care a dus la o răspândire pe o scară mai largă a sistemului de gândire confucian, care s-ar fi întrepătruns ușor cu cultura chinezească după ce hanul a declarat-o filozofie de stat.

Contextul istoric și cariera în Lu

La scurt timp după înființarea sa, dinastia Zhou a descentralizat guvernul chinez, trimițând lorzi fideli regelui să își creeze propriile state de-a lungul vastului teritoriu. Această politică a funcționat bine la început, dar eventual statele au devenit mai puternice decât regele, iar vechile loialități au fost date uitării. Până în 771 î.Hr., dinastia Zhou era atât de slăbită încât guvernul a trebuit să meargă în vest pentru o mai bună apărare în fața invaziilor barbare. Acesta a fost sfârșitul așa-numitei perioade Zhou Occidentale (1046-771 î.Hr.) și a începutului perioadei Zhou Orientale (771-256 î.Hr.), care corespunde cu Perioada Primăverii și a Toamnei și cu Perioada timpurie a Statelor Beligerante în timpul căreia a trăit și a predat Confucius.

Confucius s-a născut în septembrie 551 î.Hr. în satul Qufu, statul Lu (Provincia Shandong), fiind fiul unui comandant militar numit Kong He care era de origini nobile. Numele lui Confucius la naștere a fost Kong Qui, dar ulterior i se spunea Master Kong (Kong Fuzi), care a fost latinizat de către misionarii creștini din secolul al XVI-lea și a devenit Confucius. Tatăl lui a murit atunci când el avea trei ani, iar lipsa de venituri în urma acestui eveniment a dus la un trai sărac. El a mers mai târziu la școală și avea mai multe locuri de muncă în același timp pentru a se susține pe sine și pe mama sa până când aceasta a murit când el avea 23 de ani. La acea vreme era deja căsătorit și avea cel puțin un fiu și posibil două fiice.

Avusese parte de o educație de bază, stabilită de dinastia Zhou, în cele Șase Arte - obiceiuri, muzică, trasul cu arcul, conducerea carelor de luptă, caligrafie și matematică - dar și-a dorit să își îmbunătățească cunoștințele în toate aceste domenii prin intermediul învățământului privat. Învățatul Forrest E. Baird notează, “având o admirație profundă pentru studiu până la vârsta de cincisprezece ani, Confucius a devenit unul dintre cei mai educați oameni ai vremii până la vârsta de douăzeci de ani” (284). Căsătorit, cu o familie care trebuia întreținută, Confucius a susținut examenul de calificare pentru postul de profesor în administrația publică și, așa cum menționează Baird, și-a urmat scopul de a avea o viață plină de însemnătate într-o profesie demnă:

Triplul său obiectiv profesional s-a materializat devreme - să lucreze în administrația publică, să fie profesor și să transmită posteriorității minunata cultură a dinastiei Zhou… El avea o apreciere profundă pentru poezie și muzică și era un bun muzician. Reputația sa de profesor extraordinar se formase până la vârsta de treizeci de ani. În calitate de profesor, Confucius a respins vocaționalismul în timp ce crea un sistem de educație liberal care se concentra pe etică, literatură, istorie și arte fine. El primea orice student ce putea să plătească taxa simbolică - o bucată de carne uscată. (284)

Confucius preda și era și implicat în guvern la nivel local, având la un moment dat funcția de magistrat (sau guvernator) al orașului său, aflat sub administrația ducelui de Lu. Un conflict politic între cele trei familii aflate la conducere și eșecurile personale ale ducelui de Lu l-au făcut pe Confucius să își piardă interesul în munca sa din Lu. Încercase să învețe clasa aflată la putere că puteau duce o viață mai fericită și mai împlinită observând comportamentele corecte aflate în concordanță cu un cod moral ce ar crea un guvern eficient și corect, însă clasa superioară nu dorea să îi asculte sfatul. El s-a retras din această poziție și a părăsit statul Lu pentru a converti oameni în altă parte.

Aceasta era o perioadă haotică în care statele se luptau unele cu altele pentru supremație, iar multe dintre aspectele de mult stabilite ale guvernului, precum pozițiile birocratice, au pierdut coeziunea. Administratorii, consilierii, învățații și profesorii care dețineau odată posturi la guvern, au rămas fără slujbe și astfel și-au creat propriile școli pe baza propriilor filozofii. Unele dintre acestea erau școli propriu-zise la care se înscriau și participau studenți, în timp ce altele erau mai degrabă “școli de gândire” sau mișcări dar, în ansamblu, eforturile lor de a atrage studenți în sistemul lor, discreditând în același timp pe ceilalți, vor fi cunoscute mai târziu sub numele de perioada celor O Sută de Școli de Gândire.

Confucius și cele O Sută de Școli

Termenul de O Sută de Școli de Gândire trebuie interpretat în mod figurat drept “multe”, și nu chiar drept o sută. Printre cele amintite de istoricii ulteriori, precum Sima Qian (145-135-86 î.Hr.), se numărau:

• Confucianismul
• Taoismul
• Legalismul
• Mohismul
• Școala Numelor
• Școala Yin-Yang
• Școala Discuțiilor Minore
• Școala de Diplomație
• Agriculturismul
• Sincretismul
• Yangismul (Școala Hedonistă)
• Relativismul
• Școala Armatei
• Școala Medicinei

Pe vremea aceea, confucianismul se număra printre cele care au înființat un sistem de credințe filozofice pe care ei, în mare parte, încercau să îl popularizeze. După ce Confucius a renunțat la postul său din Lu, a mers prin alte state pentru a discuta cu susținătorii altor școli pentru ca viziunea sa să fie acceptată în detrimentul viziunilor lor. Baird menționează:

Confucius a cutreierat statele vecine în compania unui mic grup de studenți, cărora a continuat să le predea. El le-a oferit conducătorilor locali sfaturi pe probleme de natură guvernamentală și câteodată îi înlocuia la locul de muncă pe perioadă limitată. Au fost greutăți de îndurat – respingere, persecuție și chiar tentative de asasinat. (284)

Nu a avut succes în încercarea de a convinge clasa superioară din celelalte state de valoarea sistemului său așa cum a avut în Lu, așa că s-a întors acasă la vârsta de 68 de ani și și-a înființat propria școală. El și-a creat programa școlară pe baza celor Cinci Clasici ai Dinastiei Zhou și a continuat să predea până la moartea sa, din cauze naturale, cinci ani mai târziu. Filozofia sa, în momentul morții sale, nu era decât o școală de gândire printre multe altele și era influențată, mai mult sau mai puțin, de celelalte.

Taoismul a influențat confucianismul prin intermediul conceptului Tao, forța creativă și de legătură a universului; legalismul prin accentul pus pe lege și ritualuri sub formă de mijloace de a menține ordinea și de a controla impulsurile negative ale oamenilor; Școala Numelor prin accentul pus pe cât de mult corespundea cuvântul ce descria un obiect cu conceptul acestuia (cât de bine reprezentau cuvintele realitatea la care făceau referire); Școala Medicinei prin accentul pus pe importanța dietei în menținerea sănătății fizice și mentale. Confucius a fost influențat de toate acestea și fără îndoială de multe altele, însă a filtrat gândirea, eliminând ce considera a fi neesențial sau problematic, pentru a dezvolta un sistem filozofic care, sub observație, i-ar putea ajuta pe oameni să ia decizii mai bune, să ducă vieți mai liniștite și să evite suferința provocată de războaiele care avea atunci loc între state.

Confucianismul

Viziunea sa filozofică era foarte simplă: ființele umane erau bune din naștere, “binele” fiind definit prin înțelegerea diferenței dintre bine și rău, și tindeau să aleagă binele. Această afirmație putea fi dovedită prin modul în care oamenii îi tratau pe alții când aceștia se aflau în perioade grele. Cel mai cunoscut exemplu al acestui concept (oferit de confucianistul Mencius) este al unei persoane care întâlnește un tânăr căzut într-o fântână. Primul impuls al cuiva ar fi să îl salveze – fie prin acțiune directă sau prin a chema pe altcineva în ajutor – chiar dacă acel cineva nu îl cunoaște pe tânăr sau pe părinții acestuia și și-ar putea risca viața în timpul salvării acestuia.

În cazurile în care cineva nu a făcut niciunul dintre aceste lucruri – cu alte cuvinte, când cineva a ales răul în locul binelui – s-a datorat ignoranței a ceea ce era corect, datorate unei lipse a unui cod moral și a unui standard comportamental. Cineva care i-ar permite băiatului să se înece în fântână cel mai probabil ar face acest lucru din cauza unui sentiment excesiv de egoism. Dacă asemenea persoană ar fi educată în ceea ce privește acțiunile corect și înțelegerea adecvată a lumii și a locului său în ea, ar alege binele în detrimentul răului.

Aici intervine aspectul de natură teologică, care îi motivează pe unii să considere confucianismul drept religie. Confucius credea în conceptul chinezesc de Tian (rai) care în acest caz trebuie interpretat ca ceva similar cu Tao. Tian este sursa și sprijinul întregii vieți care a creat lumea ordonată din haos. Omul trebuia să recunoască existența acestui Tian, un flux constant al forțelor oponente Yin și Yang, pentru a-și înțelege locul în lume. Sacrificiile aduse anumitor zei nu aveau nicio importanță pentru acei zei, fiind aspecte ale Tian, dar aveau importanță pentru cei care făceau sacrificiul deoarece credința într-o putere superioară, sub orice formă, îi ajuta să își evalueze conceptul importanței de sine, să își reducă egoul și să îi încurajeze să lase interesul pentru propria persoană în favoarea interesului pentru bunăstarea altora.

Cu toate acestea, o credință într-o putere superioară nu era de ajuns pentru a încuraja acțiunile corecte, nici pentru a controla instinctele de bază ale cuiva. Confucius a susținut un cod de etică strict pe care oamenii trebuiau să îl respecte pentru a menține calea de mijloc în viață, plină de pace și prosperitate. Acestea sunt cunoscute drept cele Cinci Constante și cele Patru Virtuți:

• Ren – benevolență
• Yi – dreptate
• Li – ritual
• Zhi – cunoaștere
• Xin – integritate
• Xiao – pietate filială
• Zhong – loialitate
• Jie – contingență
• Yi – justiție/dreptate

Toate acestea erau la fel de importante, însă primordială era pietatea filială. Oamenii erau încurajați să își onoreze și să își respecte părinții și să observe o ierarhie a autorității în cadrul căreia fiul îndeplinea dorințele tatălui său, un frate mai mare își respecta și se supunea fratelui mai mare, iar femeile procedau la fel cu bărbații. În acest fel, familia trăia în armonie și, dacă destule familii practicau pietatea filială, în curând s-ar fi format o întreagă comunitate de oameni mulțumiți, apoi un stat și în final o întreagă țară de astfel de oameni. Nu era nevoie de guverne opresive sau de legi deoarece oamenii, în esență, s-ar fi autoguvernat prin recunoașterea beneficiilor unui comportament virtuoz. Confucius menționează:

Dacă oamenii sunt conduși de legi și se incearcă să li se impună uniformitate prin pedepse, aceștia vor încerca să evite pedepsele, dar nu au niciun fel de simț al rușinii. Dacă sunt conduși de virtute și se încearcă să li se impună uniformitate prin principiul proprietății, aceștia vor avea simțul rușinii și, mai mult, vor deveni buni. (Analecte, 2.3, Tamblyn, p.3)

Prin practicarea pietății filiale, oamenii făceau primul pas spre celelalte constante și virtuți, deoarece se supuneau unui model comportamental care nu ajuta sinele să evolueze. Chiar și capul familiei, tatăl, era de așteptat să fie modest, în cazul lui în fața Tian-ului. Nimeni nu era mai presus de respectarea pietății filiale în conformitate cu dreptatea. Ca răspuns la o întrebare cu privire la guvern și controlul indivizilor rebeli, se crede că Confucius a zis:

Lasă-ți dorințele să fie îndreptate spre ceea ce este bun, iar oamenii vor fi buni. Relația dintre superiori și inferiori este ca cea dintre vânt și iarbă. Iarba trebuie să se aplece atunci când vântul suflă peste ea. (Analecte 12.19; Tamblyn, p. 38)

Pietatea filială (și restul) a fost inspirată de Ren, care înseamnă nu numai “bunătate”, ci și ceea ce face un om să fie cu adevărat om, umanitatea sa fundamentală, care distinge binele de rău și se îndreaptă exclusiv spre ceea ce este corect. Exprimat în comportament, Confucius a creat așa-numita Regulă de Argint, o versiune ce precedă cu mult Regula de Aur atribuită lui Iisus Hristos (“argint” deoarece conceptul exprimat este negativ), atunci când a zis, “ce nu vrei să ți se facă ție, nu face tu altuia” (Analecte 12:2) drept răspuns la o întrebare legată de definirea virtuții perfecte:

Când pleci în străinătate, trebuie să te comporți cu fiecare ca și cum ai primi un oaspete important; să tratezi oamenii ca și cum ai participa la un mare sacrificiu; să nu faci altora ce nu ai dori să ți se facă ție; să nu ai niciun zvon împotriva ta în țară sau în familie. (Analecte 12:2, Tamblyn, p. 36)

Prin respectarea acestor precepte, în concordanță cu ritualurile care le susțin, oamenii ar atinge starea de junzi (“fiul domnului”), ce reprezintă un individ superior și este de obicei tradus drept “gentleman”. Un junzi recunoștea ordinea lumii și locul lui – sau al ei – în ea (deoarece Confucius considera că femeile aveau nevoie de aceeași educație ca și bărbații, deși epoca sa nu permitea acest lucru în mod oficial) și, prin respectarea învățămintelor lui Confucius, se comporta bine, în interesul tuturor celor implicați și trăia în pace cu sine și cu ceilalți.

Concluzie

Filozofia lui Confucius a fost reformată și popularizată de filozoful și învățatul confucian Mencius care, precum Confucius însuși, a mers din stat în stat predicând idealurile confuciane pentru a pune punct haosului din Perioada Statelor Beligerante. Eforturile sale de a converti clasa superioară nu au fost mai de succes decât cele ale lui Confucius, însă a prezentat preceptele confuciene unei populații mai largi decât cea de dinaintea morții lui Confucius. Obiectivul confucianismului a fost aprofundat de un alt filozof învățat, ultimul din cei Cinci Mari Învățați ai Confucianismului, Xunzi (cunoscut și ca Xun Kuang, 310-235 î.Hr.), care a reformat în continuare sistemul, oferind o viziune mai pragmatică (sau pesimistă) asupra filozofiei, care este aproape similară cu legalismul, dar care încă păstrează preceptele de bază, pe care le-a enumerat în lucrarea sa Xunzi.

Confucianismul a fost respins de dinastia Qin deoarece critica politica acesteia. Primul împărat al dinastiei Qin, Shi Huangdi (221-210 î.Hr.) a instaurat un regim represiv, total diferit de idealurile confuciene și a adoptat legalismul ca filozofie de stat pentru a control în mod strict populația. Confucianismul a fost aproape șters din istorie în perioada cunoscută drept Arderea Cărților și Îngroparea Învățaților din 213-210 î.Hr., însă cărțile au fost salvate de adepți, care le-au ascuns de autorități.

Filozofia a fost readusă la viată de dinastia Han, sub conducerea primul împărat Gaozu (202-195 î.Hr.) care a restabilit valorile dinastiei Zhou. Confucianismul a devenit apoi filozofie națională în timpul lui Wu cel Mare. Până la domnia sa, 141-87 î.Hr., confucianismul deja obținuse un număr substanțial de adepți, însă decretul lui Wu urma să îi solidifice și să îi extindă influența.

Pentru următorii 2.000 de ani, confucianismul urma să fie filozofia dominantă din China, chiar și în timpul unor perioade – precum dinastia Tang (618-907) – când taoismul era mai cunoscut. În secolul al XX-lea, confucianismul a fost respins de reformatorii culturali chinezi care credeau că era demodat și de către Partidul Comunist Chinez din cauza accentului pus pe o ierarhie socială care era contrară idealului comunist. S-a promovat în schimb mohismul, cu viziunea sa asupra iubirii universale, indiferent de statutul social.

Cu toate acestea, până în acel moment idealurile confuciene deveniseră atât de bine înrădăcinate în cultura chineză, încât acestea nu puteau fi separate. Confucianismul este în continuare analizat, fie direct drept sistem de credințe ales, fie pur și simplu din punct de vedere cultural și continuă să atragă adepți din toată lumea. Dintre numeroasele filozofii ale așa-numitelor O Sută de Școli de Gândire, viziunea lui Confucius a triumfat într-un final, deoarece a oferit o modalitate specifică de a trăi pentru un bine mai mare.